SHARE

La 1 decembrie 2017 se împlinesc 99 de ani de la Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.

Basarabia a fost prima provincie românească care s-a unit cu România. În fața amenințărilor Rusiei și Ucrainei, Basarabia și-a proclamat independența la 24 ianuarie/6 februarie 1918. Sfatul Țării, care cuprindea reprezentanți ai tuturor naționalităților, a adoptat, la 27 martie/9 aprilie 1918, cu majoritate de voturi, hotărârea Basarabiei de a se uni cu România. La 15/28 noiembrie 1918, a avut loc al doilea mare moment din procesul de reîntregire națională a statului român, când Congresul general al Bucovinei, format din reprezentanții aleși ai românilor și ai naționalităților din Bucovina, a hotărât, în unanimitate ”unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru cu regatul României”.

În toamna anului 1918, în condițiile înfrângerii Puterilor Centrale și ale prăbușirii Austro-Ungariei, mișcarea națională a românilor din Transilvania s-a amplificat. În acest context, Comitetul Executiv al Partidului Național Român întrunit la Oradea, la 29 septembrie/12 octombrie 1918, a adoptat în unanimitate o declarație, redactată de Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza ”printre națiunile libere” (în baza dreptului național ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa), potrivit volumului ”Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003). Se sublinia, astfel, necesitatea convocării unei adunări naționale, care să delege organele abilitate ”să trateze și să hotărască în treburi care se referă la situația politică a națiunii române”. Totodată, se cerea ”afirmarea și valorificarea drepturilor ei, nestrămutate și inalienabile, la deplina viață națională”. Documentul a fost citit de Alexandru Vaida-Voievod în Parlamentul de la Budapesta, în ședința din 5/18 octombrie 1918. Declarația de la Oradea, care afirma dreptul națiunii române la autodeterminare, precum și ideea convocării adunării naționale a reprezentat un act cu o semnificație istorică deosebită privind procesul de unificare națională.

A urmat constituirea la Budapesta, la 17/30 octombrie, a Consiliului Național Român Central (din 21 oct/3 nov. cu sediul la Arad), ca organ de conducere al românilor. Era format din șase reprezentanți ai Partidului Național Român (Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod și Aurel Vlad) și șase social-democrați (Tiron Albani, Ioan Flueraș, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu și Baziliu Surdu), notează sursa de mai sus. La 18/31 octombrie, prin Proclamația către națiunea română, se aducea la cunoștința opiniei publice constituirea Consiliului Național Român Central ca unicul for de conducere al românilor transilvăneni, precum și principiile sale de acțiune.

La 5/18 noiembrie, Marele Sfat Național din Transilvania a lansat manifestul ”Către popoarele lumii” tipărit în română, franceză și engleză, care dezvăluia opresiunea exercitată de clasa stăpânitoare a poporului maghiar și refuzul guvernului de la Budapesta de a recunoaște poporului român dreptul la autodeterminare, și care aducea la cunoștința opiniei publice internaționale poziția românilor, potrivit volumului ”Istoria românilor” (vol. VII, II, Editura Enciclopedică, 2003).

A urmat lansarea la 7/20 noiembrie a Manifestului privind convocarea Adunării Naționale de la Alba Iulia, care începea cu cuvintele ”Istoria ne cheamă la fapte”: ”În numele dreptății eterne și al principiului liberei dispozițiuni a națiunilor (…) națiunea română din Ungaria și Transilvania are să-și spună cuvântul său hotărâtor asupra sorții sale și acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă”.

Atunci când România reintra în acțiune alături de Antantă, Consiliul Național Român Central s-a întrunit la 9/22 noiembrie 1918 și a adoptat o Notă Ultimativă care cerea guvernului maghiar ”puterea de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal și Țara Ungurească”. Răspunsul era așteptat până la 12 noiembrie. Tratativele între delegația Consiliul Național Român Central compusă din Ștefan Cicio-Pop, Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Gheorghe Crișan, cărora li s-a adăugat și Iuliu Maniu, și delegația Consiliului Național Maghiar condusă de Oszkár Jászi, ministrul naționalităților în guvernul condus de Mihaly Karoly, au avut loc la Arad, între 13 și 15 noiembrie. Partea maghiară a propus ca Transilvania să rămână în continuare în cadrul Ungariei, sub forma unui guvernământ românesc autonom, reprezentat în guvernul maghiar. Datorită acestei poziții, tratativele au eșuat, conform volumului ”Istoria românilor” (vol. VII, II, Editura Enciclopedică, 2003).

Consiliul Național Român Central, prin Vasile Goldiș, a declarat că ”națiunea română pretinde cu tot dreptul deplina sa independență de stat și nu admite ca acest drept să fie întinat prin rezolvări provizorii”. Consiliul Național Român Central a stabilit legături cu forurile politice de la Iași, unde se refugiase guvernul român și familia regală, și a trecut la organizarea adunării care să confirme voința de unire a românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș.

Marea Adunare Națională de la Alba Iulia convocată pentru data de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, a fost considerată de contemporani decisivă pentru ”unitatea națională a tuturor românilor”.

Astfel, la data hotărâtă se aflau în orașul care îl văzuse pe Mihai Viteazul învingător, dar fusese și martorul martiriului lui Horia și Cloșca, pe lângă cei 1.228 de delegați (deputați) aleși în circumscripțiile electorale cât și ai tuturor instituțiilor și organizațiilor politice, culturale, profesionale, de învățământ, religioase, militare, de femei, de sindicat ș.a., și ”peste 100.000 de țărani, muncitori și orășeni veniți din toate părțile unde se vorbea românește, de la Iza maramureșeană până la Dunărea bănățeană, din țara Bârsei până la Crișuri” potrivit volumului ”Scurtă istorie a românilor” (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, 1977).

În sala Cazinoului, care s-a numit de atunci Sala Unirii, s-au întrunit, pe lângă cei 1.228 de delegați și alți oficiali, și reprezentanți ai Basarabiei — Hallipa și Cazacliu și Procopovici din Bucovina. Președintele Consiliului Național Român Central, Ștefan Cicio-Pop a rostit cuvântul de deschidere, subliniind importanța istorică a momentului și misiunea adunării.

Totodată, ultimul dintre memorandiști George Pop de Băsești, ales președinte al biroului Adunării, a amintit că ”națiunea română la toate evenimentele mari istorice în trecut, și astfel și astăzi, s-a adunat pentru a decide asupra sorții sale. Așa, onorată adunare, în anii 1848, când era cea mai grea sarcină asupra națiunii române, greutatea robotelor s-a adunat pe Câmpia Libertății la Blaj și acolo Adunarea Națională a luat hotărârea care avea să înfrunte iobăgia în care gemea sărmana națiune română. Astfel, onorată adunare, la locul acesta sfințit de sângele marilor voștri martiri v-ați adunat și d-voastră, ca să sfărâmați și cătușele robiei noastre spirituale, ale robiei noastre seculare și să decidem ca un popor liber asupra sorții noastre”, potrivit volumului ”Unirea Transilvaniei cu România 1918” (Editura Politică, 1978).

Discursul solemn a fost rostit de Vasile Goldiș, în care a făcut o retrospectivă istorică asupra trecutului neamului românesc și a prezentat spre primire rezoluția redactată de Consiliul Național Central Român. A subliniat, între altele, caracterul actului ce trebuia înfăptuit: ”Națiunile trebuiesc eliberate. Între aceste națiuni se află și națiunea română din Banat și Transilvania. Dreptul națiunii române de a fi eliberată îl recunoaște lumea întreagă. Libertatea acestei națiuni înseamnă unirea ei cu Țara Românească. Bucățirea poporului românesc n-a fost urmarea vreunei legi economice în care terminologie se ascunde minciuna. Dimpotrivă…teritoriile locuite de români au fost teritorii românești. După drept și dreptate, românii din Ungaria și Transilvania, împreună cu toate teritoriile locuite de dânșii, trebuiesc să fie uniți cu regatul român”.