SHARE

          ”Căluşul”, considerat un ritual de trecere  (de la primăvară la vară), practicat de ”Rusalii” (uneori și în toiul iernii, la pragul dintre ani), reprezintă un vestigiu al unor practici ritualice străvechi, fiind răspândit în multe localități din Muntenia (Dolj, Olt, Argeş, Teleorman, Ilfov), Transilvania, Moldova, dar și la românii din Timoc, chiar și la Aromâni.

În înțelesul său profund,  Căluşul reprezintă o punte de legătură între lumea pământeană, întruchipată de membrii unei comunități locale și tărâmul ”de dincolo”, reprezentat de făpturi mitologice: ielele.
Căluşul este un fenomen complex, reunind o serie de mijloace artistice de manifestare: dansul, muzica, costumația, texte, scene dramatice, obiecte  rituale, reguli şi tabuuri. În același timp, dansul călușului poate căpăta semnificații diametral opuse, interpretări divergente (în funcţie de vârsta, pregătirea de viață, educația și gradul de cultură al fiecărui privitor), o parte din spectatori percepându-l drept un ritual sacru, de respectare a unei tradiții venite ”illo tempore”, sau ca simbol identitar peren, în timp ce pentru alții, călușarii înseamnă o virtuozitate artistică, un spectacol de divertisment sau o combinaţie a acestor aspecte exterioare.

Fără a intra în disputele pe marginea originii și semnifcațiilor acestui obicei folcloric, amintim faptul că primul învățat român care i-a făcut o amplă descriere a fost Dimitrie Cantemir (”Descriptio Moldaviae”). Deși în Transilvania jocul acesta se numește ”Călușer”,  el are aceeași origine și poartă aceleași semnificații cu călușul muntenesc.

Fr. Josef Sulzer, (”Geschichte des Tansalpinischen Daciens”, Viena, 1781, vol. 2, p. 405 – 427), amintește o serie de date privind credințele românești străvechi în fiinţe supranaturale, precum și o serie de ritualuri vrăjitorești. În acest context, Sultzer  evocă procedeul de învățare, practicat de căluşari, care exersează jocul în butoi, pentru a putea să facă pași mărunți.

Un document de o mare valoare istorico-documentară este Albumul dăruit de artistul fotograf Carol Popp de Szatmary suveranului Carol I, unde apar căluşari din Vlaşca, Teleorman, Transilvania.
Un interesant studiu (”Căluții sau călușerii”), sub semnătura lui Gh. Barițiu (1881), relatează descrierea făcută de un călușer, care dezvăluie puterea ocultă a acestui obicei practicat în perioada Rusaliilor, și interdicția absolută, sub sancțiunea blestemului punitiv, de a dezvălui secretele profunde ale Călușului.

Căluşerul, simbol naţional românesc

În anul 1850 Iacob Mureşan şi profesorul Ştefan Emilian tipăresc la Brașov călușerul, cules de la Simion Cicudeanu şi Ion Căluşeru din Luna de Arieş, prelucrând și adaptând muzica, astfel încât jocul să poată fi adaptat scenei. Scopul celor doi era acela de a încetățeni simbolul călușarilor drept simbol identitar naţional, pentru a face să renască conștiința națională mai ales în rândul burgheziei ardelene.

Jocul inocula privitorilor ideea originii latine a poporului român, prezența sa continuă pe teritoriul carpato-dunărean. Aspectul dinamic, bărbătesc al jocului insufla curaj și determinare, ca premize ale luptei de unitate și libertate națională (brâiele costumului şi nojiţele opincilor sunt schimbate cu panglici tricolore). A se observa o anumită identitate ideatică cu obiceiul ”Junilor Brașovului”, ”Junii Sibiului”, al ritualurilor ”cetelor de ficiori”, al altor tradiții folclorice din diverse regiuni ale țării noastre.

Pentru aceste motive, călușarii au fost interziși în trecut de către autoritățile maghiare, pe teritoriul unor localități din Transilvania, și sunt semnale că, în prezent, în Ucraina, acest joc nu este agreat de către autorități, care nu permit prezentarea sa pe scenă.

Celebritatea acestui tradițional obicei a trecut cu timpul granițele țării noastre, devenind simbol românesc într-o listă UNESCO, recunoscută pe plan mondial.

Astfel, la 17 octombrie 2003 era încheiată la Paris o convenție prin care statele semnatare își propuneau salvgardarea patrimoniului cultural imaterial. Drept urmare, 5 ani mai târziu s-a implementat ”Lista UNESCO a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii ”.

Patrimoniul Cultural Imaterial” se referă la tradiţii şi expresii orale (incluzând limba ca vector al patrimoniului cultural imaterial), artele spectacolului, practici sociale, ritualuri şi evenimente festive, cunoştinţe şi practici referitoare la natură şi la univers, tehnici legate de meşteşuguri tradiţionale.

Romania este prezentă în această listă, în nume propriu, cu ”Ritualul Căluşului” (25 noiembrie 2005), ”Doina” (2 octombrie 2009), ”Ceramica de Horezu” (decembrie 2012), ori împreună cu alte țări, precum Republica Moldova, Bulgaria și Macedonia (”Practici culturale asociate zilei de 1 Martie – Mărțișorul”, 6 decembrie 2017). De asemenea, la 1 decembrie 2016 a fost înscris în patrimoniul cultural imaterial al umanităţii dosarul depus de România împreună cu Republica Moldova „Tehnici tradiţionale de realizare a Scoarţei în România şi Republica Moldova‟. Acestea se alătură obiceiului „Colindatul de ceată bărbătească în România și Republica Moldova“ (2013) și „Jocul fecioresc“ (2015), incluse și ele în sus amintita listă.

Știind că dansul ”Călușarii” a devenit primul obiect de patrimoniu cultural imaterial, recunoscut, protejat și promovat de către UNESCO, se pune problema de a afla când anume a început a fi cunoscut ”Călușul” pe plan internațional.

Până în prezent se considera că prima preznță internațională a jocului acesta pe o scenă europeană s-a petrecut la Londra (1935). Atunci, căluşarii din Pădureţi, Argeş, au fost selecţionaţi de C. Brăiloiu pentru a lua parte la ”Festivalul Internaţional de  Folclor”, de la Londra (15-20 iulie) desfășurat în sala ”Albert Hall”.

În rândul folcloriștilor români este cunoscută întâmplarea petrecută la acest prim festival internațional, când jucătorii călușului au refuzat de a urca pe scenă, fără usturoi la steag.

Revista ”Folk Dancers” a scris în acele zile : “Douglas Kennedy a trebuit să cureiere Londra după usturoi proaspăt, pentru că căluşarii din Argeş au refuzat să urce pe scenă fără usturoi la steagul ritual, despre care ei credeau că le conferă puteri supranaturale, venite de la iele”.

În ciuda acestei cunoscute întâmplări anecdotice, dansul călușarilor a fost prezent pentru prima oară în afara granițelor României, nu la Londra ci la Viena, în interpretarea studenților români, membri ai Societății ”România Jună”.

În fotografia de mai jos avem imaginea unui grup de călușari, format din 13 persoane, tineri îmbrăcați în costume naționale românești. După cum se observă, în imagine nu apar obiectele de recuzită tradiționale (bețele, masca purtată de ”mut”, steagul cu usturoi al ”vătafului”).

Conform celor relatate de presă, reprezentația oferită de dansatorii români a cucerit simpatia conaționalilor noștri dar și admirația spectatorilor vienezi. Această fotografie este un document prețios, care demonstrează că membrii ”României June” de la Viena au fost promotorii unui inteligent simbol identitar cultural românesc, în urmă cu peste 100 de ani, spectacolul fiind oferit nu de Rusalii, ci de Revelion, demonstrând nu atât caracterul ritualic al jocului ”Călușerilor” ci, mai ales, simbolismul de marcă identitară românească.

Călușari români la Viena, cu ocazia Serbării Revelionului 1909/1910; grup de dansatori format din membrii ”României June”.

 

 Dan Toma Dulciu

 

(Sursa: ”Luceafărul”, an IX,  nr. 5/1910, 1 martie 1910,  p. 127-128)