CUM AM TRĂIT ALEGERILE, AȘTEPTÂND LA COADA DIN FAȚA ICR VIENA

CUM AM TRĂIT ALEGERILE, AȘTEPTÂND LA COADA DIN FAȚA ICR VIENA

499
0
SHARE

Iulia MIHULEȚ | mai 27, 2019

După ziua de astăzi, am simultan mai puțină speranță, mai multă speranță, mai multă furie. Chiar dacă nu am votat. Nu am avut șansa. Nu am avut dreptul.

Am stat astăzi la Viena de la 15 fără ceva până la 22:30 în fața Institutului Cultural Român de la Viena, cot la cot cu sute de alți români. Înăuntru, cum aveam să descoperim mai târziu, 3 ștampile, dar 6 cabine de vot, 5 oameni dintre care nu toți se ocupau activ de votanți, un scanner.

Institutul era echipat pentru necesitățile unei secții de votare locale. Ne-a bătut soarele în cap, ne-a plouat (de 2 ori), iar a doua oară am avut parte de un om minunat apărut parcă de niciunde înarmat cu un braț de prelate de plastic pe care le-a transformat cu un briceag în veritabile pelerine de ploaie care să ne apere de răceală. Lumea glumea, povestea despre viața de aici și viața de acasă, despre tot ce e și ar putea fi. Am fost lăsați să intrăm cu toții, pentru că nu am putut fi opriți.

Pentru că la orele 20, oamenii, disperați că rămân fără timp și au parcurs 100 de metri în 5 ore, s-au adunat și și-au făcut loc unii altora să pătrundă măcar în clădire. Au intrat toți cei de afară. Văzând determinarea, președintele de comisie ne-a promis că vom vota toți, chiar și după ora 21, având în vedere că ne aflam în secția de votare, dar trebuie să avem răbdare. Își amintise brusc, când un domn în vârstă purtând steagul României pe spate i-a atras atenția, că mai dispune de o cameră goală pe care o ținea pentru ceva motiv misterios separată printr-un cordon de camera de așteptare și a dat voie să se intre și acolo. Am așteptat și am așteptat, toți înghesuiți ca niște sardine. La 21:30, s-a închis sistemul de înregistrare de la București. În fața noastră mai erau 4 oameni. A urmat un scandal monstru. Înăuntru încă mai erau sute de oameni, unii veniți cu trenul din afara Vienei, care pierduseră deja ultima cursă și nu mai aveau ca variantă decât un taxi pentru că hei, unii mâine merg la muncă.

Președintele comisiei și-a asumat vina, dar degeaba. Nici măcar o dată pe parcursul zilei nu a ieșit să discute cu oamenii aflați afară să le explice de ce durează câte 4-5 minute pentru fiecare persoană ce își exercită votul. Doar dădea din umeri și spunea că votul nu mai e valid dacă redeschide sistemul și că ar comite o ilegalitate. Din câte se poate verifica, conform Codului Penal, așa e valabil și pentru cazul în care împiedici pe cineva, prin orice mijloace, să își exercite dreptul la vot. L-am informat. A dat din umeri. Iar noi nu ajunsesem cu 10 minute înainte de a se încheia votul ca să ne poată arunca replica: De ce nu ați venit mai devreme? Oamenii își ieșiseră din minți. Au amenințat, au negociat și da, a existat violență verbală, din partea unora, dar majoritatea, văzând că li se tot repetă că nu se mai poate vota, au plecat pur și simplu.

Gepostet von Iulia Mihulet am Sonntag, 26. Mai 2019

Au apărut și polițiștii, care ne priveau ca pe o ceată de maniaci, fiindcă nu puteau înțelege ce spunem, cum adică am stat atât la coadă, cum adică am stat 8 ore și nu am reușit să punem trei ștampile amărâte fiecare. Am așteptat, în timp ce toată cearta continua. A durat destul, poate mai durează și acum. În cele din urmă, când a devenit clar că nu se mai putea face nimic, am plecat.

La final m-a bufnit plânsul. Pentru umilință. Pentru incompetență. Pentru tot ceea ce am încercat cu toții și azi nu s-a putut. Speranța are un gust amar. Dar totuși, asta înseamnă că data viitoare vom fi din nou acolo. Și vom răbda.

După ziua de astăzi, am simultan mai puțină speranță, mai multă speranță, mai multă furie. Chiar dacă nu am votat. Nu am…

Gepostet von Iulia Mihulet am Sonntag, 26. Mai 2019

Pentru că oamenii de azi nu regretă că au fost prezenți. Le-ați oferit un motiv în plus ca să facă lucrurile să se îndrepte. Așa că mulțumim.

(Articol scris de Iulia Mihuleț, student român la Viena / Sursa: Agenția de presă „Diaspora AZI”