DE LA NOVALIS… LA EMINESCU

DE LA NOVALIS… LA EMINESCU

148
0
SHARE

Între atâtea mituri și simboluri ce străbat literatura română și universală, cel al florii albastre poate fi urmărit pornind de la Novalis, cu Heinrich von Ofterdingen, continuând apoi cu Hugo, Baudelaire, Reimbaud, Mallarme’ și chiar Leopardi. Diferă doar sintagmele folosite, de la un scriitor la altul, pentru denumirea acesteia: blame Blume – Novalis, La Ginestra – Leopardi etc.

Floare albastră poate fi mitul romantic în căutarea căruia plecase eroul lui Novalis din Heinrich von Ofterdingen de-a lungul Thuringiei. În romanul Problematische Naturem, autorul Fr. Spielhagen mărturisește: ”Vă amintiți de floarea albastră din povestea lui Novalis? Știți ce e asta? Asta e floarea pe care încă ochi de om n-a văzut-o și al cărei parfum umple totuși lumea…Pentru acela care a sorbit măcar o singură dată parfumul florii albastre, pentru acela nu mai vine ceas de liniște în viața aceasta…Iubirea e parfumul florii albastre, care umple întreaga lume, și în orice ființă pe care o iubiți din toată inima ați găsit floarea albastră…

În romantismul german, floarea albastră simbolizează așadar tendința către infinit. Sintagma este o subtilă și sublimă combinare de elemente care aparțin unor registre diferite ale aceluiași câmp semantic. Floarea, ca centru al elementarității terestre, este un spațiu de închidere și deschidere spre zone întinse, nesfârșite, un datum pur oferit simțurilor noastre pentru a le împlini prin privire, miros, atingere. Albastrul, care la Goethe semnifică proiectarea luminii asupra întunericului cosmic, a înălțimilor abisale, devine prin semantica sa expresivă, culoarea specifică a depărtării. Considerat a fi în pictură o culoare rece, albastrul simbolizează senzația de depărtare în timp și spațiu, de adâncime. Nu e doar culoarea cerului senin, e chiar reprezentarea figurativă a iubirii serafice, a idealului însuși.

Misticul Novalis a manifestat preferință pentru culoarea albastră, pe care o întâlnim la el marcând variate aspecte din natură, precum și din înfățișarea ființelor umane, în special a femeii iubite. Întreg universul său ne este reprezentat ca învăluit în albastru de cele mai diverse nuanțe. La el, nu doar marea, râul și în general apele sunt albastre. Nu doar cerul prezintă această culoare, ci și munții și stâncile, aerul și aburul, chiar și lumina și depărtările. De asemenea ochii iubitei sunt albaștri și nu altă culoare are vălul ei. Însăși iubita, când este exprimată metaforic, în versurile sau în proza sa, apare întotdeauna sub chipul unei flori albastre. La Novalis, de altfel, albastrul apare foarte fin nuanțat sub cele mai variate aspecte: wolkenloses Blau, adică albastrul pur, imaculat, apoi dunkelblau, lichtblau, fernblau etc.

Ca și la poetul german, în lirica eminesciană, albastrul dobândește valoare de simbol, dar nu se poate nicidecum atribui influenței germane , dacă-l vom întâlni referindu-se la ochii femeii adorate: ”Ea se uită…păru-i galbăn,/ Fața ei lucesc în lună,/Iar în ochii ei albaștri,/ Toate basmele s-adună.“ Aceleiași reflectări realiste îi pot fi atribuite și alte locuri din poeziile lui Eminescu, referitoare la culoarea ochilor vreunei eroine, precum: ”ochii ei cei mari, albaștri”, “și visam la ochi albaștri…“ Memento mori, una dintre poeziile eminesciene, ilustrează frecvența intensă a albastrului: ”Cer frumos, adânc-albastru, străveziu, nemărginit…”; “Mai albastră decât cerul (marea), purtând soarele pe față,/ Ea reflectă-n lumea-i clară toată Grecia măreață…”; “Ochii lui cei mari, albaștri, spre luptași au îndreptat…”etc.

Simbol al perfecțiunii prin eros, al împlinirii umane absolute, al unității contrariilor, al unei existențe ideale, toate acestea coexistă în imaginea florii albastre atât la Novalis, cât și la Eminescu, unde, indicat de Tudor Vianu (Poezia lui Eminescu, 1930), mitul a fost subinterpretat când ca un rusticus amor din Ipotești, când ca iubită cu ochi albaștri. Iubita este astfel investită cu valori perene, cunoscut fiind faptul că egalitatea femeie-floare a putut fi posibilă în virtutea efemerității primului dintre termeni. În poemul Floare albastră, metafora-simbol este un semn al experienței, un efect al acesteia, păstrând, în unitatea sa, privirea cosmică, de sus, asupra efemerului, aproapele de care se lasă atras. Motivul literar al florii albastre dobândește sensuri multiple în creația poetului nostru. Astfel, și în Călin nebunul, și în Călin – file din poveste, tărâmul feeric al pădurii de argint e împodobit cu minunata floare: ” În pădurea argintoasă, iarba pare de omăt,/ Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet” și “Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă,/ Flori albastre are-n păru-i și o stea în frunte poartă.” Iubita care împlinește visul de dragoste capătă virtuți magice, fiind femeia-zână care transfigurează viața și dăruiește miracolul iubirii.

Dan, eroul din nuvela Sărmanul Dionis, în timp ce-și făcea obișnuitele-i plimbări alături de iubita sa într-o luntre de cedru, “pe ascultătoarele valuri ale fluviuluiîși răzima fruntea încununată cu flori albastre pe genunchiul ei, iar pe umărul ei cânta o pasăre măiastră.“ Dacă el poartă cu îndreptățire magica floare albastră ca un semn al ființelor supranaturale, jucănd rolul biblicului Lucifer în încercarea de a ajunge la înțelegerea cauzei prime a lumii, a lui Dumnezeu cu care e tentat să intre în competiție, nici ea nu rămâne mai prejos în ceea ce privește învestirea cu atributele faptei miraculoase. Folclorica pasăre măiastră, întruchipată mai târziu în aur de C-tin Brâncuși, pasărea basmelor noastre cântând pe umărul iubitei, întregește simbolic egalitatea între capacități fabuloase a cuplului divin.

Caracterul simbolic magic al florii albastre se întărește prin echivalența podoabelor purtate de aleasa Zburătorului cu acelea ale zânelor ursitoare din Miron și frumoasa fără corp, poemul postum scris în manieră populară: ”Dar de-odată din părete/ Ies ursite ca pe-o poartă,/ Flori albastre au în plete,/ Câte-o stea în frunte poartă…“ În unele variante ale poemului Despărțire, expresie a unui alt moment liric al dezamăgirii, poetul nu mai recheamă floarea albastră, ca odinioară: ”Nu voiu eu floarea cea albastră/ Podoaba părului bălai,/ Căci dacă am vro rugăciune/ E-n veci uitării să mă dai… “  sau în altă variantă de unde reiese clar că floarea albastră e metafora vremelniciei: “Nu floarea-albastră, peritoare/ Ce văd în părul tău bălaiu… “  În forma definitivă, se distinge o referire revelatorie: “Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita/ Te-aș cere doar pe tine, dar nu mai ești a ta./ Nu floarea vestejită din părul tău bălai,/ Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai.“ Floarea vestejită din părul bălai al iubitei reprezintă așadar fosta floare albastră, care , ca în folclor, s-a ofilit din pricina decăderii purtătoarei ei din starea de desăvârșire, de puritate absolută la care o înălțase poetul. Niciun regret, nicio imputare directă n-ar fi putut mărturisi mai discret, mai complet caracterul definitiv al dezamăgirii eminesciene. Lumina s-a stins, culorile s-au ofilit, florile s-au vestejit, dragostea a pierit…Crăiasa din povești  este azi Dalila.

Pornind de la titlul poeziei Floare albastră, simbol romantic al aspirației nostalgice către un ideal de puritate deplină, Tudor Vianu aprecia diferența esențială dintre simbolul acesta la Novalis și Eminescu, în următorii termeni: “…Fie că este vorba de un motiv sau un simbol novalescian, de înrâurirea lui Heine sau de exemplul liric al marelui Petrarca, tot ce se izvorăște în Floare albastră reprezintă un act de asimilare autentică a poetului nostru, purtând pecetea gândirii lui poetice și imaginilor lui specifice. Influențele rămân doar simple încrustații greu de identificat. Poemul lui Eminescu este profund original și unitar, nu numai prin idei și expresie, dar și prin cadrul și structura lui.“

Dacă la Novalis floarea albastră apare ca simbol al iubirii, ca poezie sau ca inspirație poetică, dacă, la același poet, floarea albastră se ivește ca rezultat al cuplării celor două zone, departe/aproape, la Eminescu apariția ei neagă în mod categoric incompatibilitatea celor două planuri, stând la granița dintre nostalgia trecutului și cea prospectivă.

La Novalis așadar floarea albastră este iubita, iar iubita este întâi de toate poezie și inspirație poetică. Înțelegem de aici că taina lumii rezidă și deci ar trebui căutată și aflată în…iubire. Iar dacă Novalis optează fără șovăire și oarecum dogmatic alegând iubirea, pentru Eminescu, cel puțin în cazul Florii albastre, gestul însuși al optării pare lipsit de însemnătate, căci, indiferent care îi va fi fost alegerea, adevărul trist al lumii va rămâne în adânc același totuși

 

 

          Nicuța Blaga-Ardeleanu

Galați, România