Demnitatea noastră avea nevoie de un adevărat Centenar al României

Demnitatea noastră avea nevoie de un adevărat Centenar al României

308
0
SHARE

Pe fondul disputelor privind pregătirile României pentru sărbătorirea, în 2018, a unui centenar de existenţă, mi-am amintit de bancurile macabre din vremea copilăriei mele, gen: “Bună dragă, ce mai face bunica-ta? Se mai dă pe balustrade?” “Da. Da mai greu, că am pus sârmă gimpata”. Bancul pe care mi  l-am amintit însă primul, în asociere cu centenarul, a fost cel cu felicitarea pentru  prietenii adevăraţi: “Aniversare fericită îţi doresc! Sper să fie ultima!”.

Şi mă gândesc serios dacă acest pericol nu este cumva real, dacă nouă, românilor, cineva chiar vrea să ne facă o astfel de urare. Din ţară, vreau să spun. Că din afară ţării ştiu eu vreo câţiva.

Refuz să-mi răspund, aşa cum clasa politică de la Bucureşti refuză să privească viitorul cu ochii deschişi şi mintea antrenată. Urmăresc stupefiată cum devine centenarul, poate cea mai importantă aniversare a noastră ca popor de sorginte daco-latină, o poveste dâmboviţeană, cu făcut şi desfăcut de comisii şi comitete, care, într-un final cu fum şi iz de bere naţională, nu va fi mai mult decât o găselniţă de tocat bani publici.

Mi-e teamă că nu vom face mai mult decât să urcăm, pe scene improvizate, politicieni amatori cu discursuri inspirate de un patriotism unsuros, de paradă, în faţa unui public ameţit de complexitatea labirintului prin care-l obligăm să-şi caute zadarnic propria identitate şi deznădăjduit de aparteneţa  sa la o naţiune cu o consistentă de nor tumultos, de furtună promisă dar veşnic amânată.

În lupta ei cu regele şi marii oameni politici ai vremii, Regina Maria, adevărata eroină naţională a momentului 1918, moment care a condus la naşterea României Mari, a avut o discuţie dură cu aceştia, afirmând la un moment dat: „în această ţară nu există bărbaţi şi îmi este ruşine că sunt Regina unor laşi!”. Şi hotărâtă nu s-a lăsat, devenind ea “bărbatul naţiunii române” care a impus o conduită salvatoare pentru România iar restul este cursul unei istorii sinuoase, care tocmai (nu) se pregăteşte pentru aniversarea centenară.

Aşadar, anul viitor sărbătorim centenarul iar noi nici nu ştim ce, sau cum să facem acest lucru. Sau, ţinând cont de ce se întâmplă în ţară, de demersul Academiei Române şi de alte întâmplări triste, cel puţin aşa s-ar părea. De fapt, ce ar trebui să fie acest CENTENAR şi de ce ne-ar fi trebuit o persoană demnă şi vizionară, care să se ocupe de adevărata aniversare a unei ţări care se vrea importantă şi respectată. Spun ar fi trebuit, pentru că nu prea mai avem timp iar demnitate nici pe atâta.

Centenarul este mai mult decât jubileul luptelor de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz sau amintirea Marii Adunări Naţionale de la Albă Iulia. Centenarul este momentul în care se impunea să demonstrăm, cu tărie şi argumente bine susţinute istoric şi ştiinţific, justeţea actului de înfăptuire a României Mari. Centenarul ar trebui să fie sărbătorit prin consolidarea fundamentului politic al marii uniri, confirmarea momentului de naştere a unei patrii comune pentru toţi românii alături de toate celelalte minorităţi convieţuitoare. Ar trebui să arătăm lumii, prin toate mijloacele de comunicare şi cu toată forţa şi inteligenţă noastră, bazate pe cercetare profundă şi documentare exactă, faptul că actul din 1918 a reprezentat voinţa majorităţii populaţiei din Ardeal şi s-a făcut cu deplinul accord al unei majorităţi în care alături de români s-au aflat nemţi şi alte naţionalităţi, mai puţin cei care n-au dorit. Centenarul ar trebui să fie momentul în care naţiunea  română îşi repară imaginea, suind pe piedestalul naţional acei puţini oameni care au avut suflet, minte şi intuiţie pentru a asigura României postbelice un viitor neaşteptat.

Şi mă refer aici în primul rând la Regina Maria, care ne-a demonstrat, spre ruşinea noastră, că atât atunci cât şi astăzi, eşti român când simţi româneşte, când fiinţă ta vibrează de iubire faţă de sărmanii majoritari ai unui neam şi acţionează netăgăduit în favoarea interesului naţional. Regina Maria a fost nu numai româncă prin convingere şi dedicaţie, ci şi, se pare, singură persoană reprezentativă pentru ţară în 1918, care avea toate atuurile unui lider naţional.

Iată că vine, pe neaşteptate şi mai repede decât puteam noi, românii, calcula, un centenar de existenţa a marii naţiuni române, care ne prinde, ca multe momente ale istoriei europene, cu pantalonii pe vine, dovadă nedorită că suntem conduşi de lideri dispuşi să negocieze absolut totul. Dar ce mai contează românii şi membrii celorlalte naţionalităţi conlocuitoare mai puţin una, dacă de centenar nu se pot bucură şi duşmanii. O să mimăm în dulcele decor dâmboviţean o explozie de pace şi prietenie, asortată cu fum de mici şi gustul amărui al berii. Trăiască ai noştrii fraţi! Poate mai avem timp să planificăm şi inagurăm un pod de flori între România noastră şi “Ţara” lor. Unde ne-om fi pierdut “mintea de pe urmă a românului”?

Poate alţii nu au mintea noastră dar au demnitatea şi perseverenţă necesară, pentru a ne trage sistematic covorul de sub picioare, exact aşa cum ne-au lăsat, parţial, fără păduri.

Iar nouă, români curaţi la minte şi la suflet, nu ne rămâne altceva mai bun de făcut decât să creştem o generaţie nouă, educată şi inteligenţă, stăpânită de un sentiment profund de iubire de neam şi ţară şi doritoare să-şi trăiască viaţă în demnitate şi libertate!

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Laura Hant www.diasporaazi.ro