DISCURSUL COMPLET AL PAPEI LA IAŞI: SUVERANUL PONTIF A CITAT DIN EMINESCU

DISCURSUL COMPLET AL PAPEI LA IAŞI: SUVERANUL PONTIF A CITAT DIN EMINESCU

150
0
SHARE

Papa Francisc le-a mulţumit sâmbătă, pelerinilor adunaţi în faţa Palatului Culturii din Iaşi, pentru primirea călduroasă, făcând constant referire la discursurile credincioşilor care au precedat mesajul său, citând din Mihai Eminescu, invocând valorile şi importanţa familiei.

Papa nu a uitat nici că este Ziua copilului, îndemnând să ne rugăm pentru ei şi să ne angajăm să le dăruim dreptul la viitor. El a amintit că “toţi înflorim când ne simţim iubiţi” şi că “fericirea noastră personală se realizează făcându-i fericiţi pe ceilalţi”, “să dăm prioritate păcii”, iar “credinţa nu se transmite doar prin cuvinte, dar şi cu gesturi, priviri, mângâieri ca acelea ale mamelor noastre, ale bunicilor noastre”. “România este „grădina Maicii Domnului”, şi în această întâlnire am putut să-mi dau seama de aceasta, pentru că ea este o Mamă care cultivă visurile fiilor, care le păzeşte speranţele, care aduce bucuria în casă. Este o Mamă duioasă şi concretă, care are grijă de noi. Voi sunteţi comunitatea vie şi înfloritoare, plină de speranţă, pe care o putem oferi Mamei. Ei să-i consacrăm viitorul tinerilor, al familiilor şi al Bisericii”, a încheiat Sfântul Părinte.

În afara discursului oficial, Suveranul Pontif a povestit întâlnirea pe care  avut-o la intrarea în Piaţa din faţa Palatului Culturii cu o bunică ce îşi ţinea pe braţe nepotul de două luni, iar bătrâna a ridicat copilul, zâmbindu-i “complice”, parcă pentru a spune “Acum pot şi eu să visez”.

Potrivit evaluării din acest moment a  Comitetului Interministerial pentru Securitate “Vizită Papa Francisc 2019”, la evenimentele publice ale Sanctităţii Sale de la Iaşi participă 140.000-150.000 de pelerini.

Prezentăm integral discursul Sanctităţii Sale:

 “Dragi fraţi şi surori, bună seara!

 Aici, împreună cu voi, se simte căldura de a fi în familie, înconjuraţi de cei mici şi de cei mari.

Este uşor, văzându-vă şi auzindu-vă, să te simţi acasă. Papa se simte acasă între voi. Vă mulţumesc pentru călduroasa voastră primire şi pentru mărturiile pe care mi le-aţi dăruit. Mons. Petru, ca un bun şi mândru tată de familie, prezentându-vă, v-a îmbrăţişat pe toţi cu cuvintele sale, şi ai confirmat-o tu, Eduard (n.r – un tânăr care a rosit un discurs înaintea mesajului său), când ne spuneai că această întâlnire nu vrea să fie doar pentru tineri, sau doar pentru adulţi, sau pentru alţii, dar aţi dorit ca „în această seară să fie împreună cu noi părinţii noştri şi bunicii noştri”.

Astăzi, pe aceste meleaguri, este ziua copilului. Să-i salutăm cu aplauze puternice! Aş vrea ca primul lucru pe care-l facem să fie acela de a ne ruga pentru ei: să-i cerem Preacuratei să-i protejeze cu mantia sa. Isus i-a pus în mijlocul apostolilor săi; şi noi vrem să-i punem în mijloc şi să reafirmăm angajarea noastră de a-i iubi cu aceeaşi iubire cu care i-a iubit Domnul, angajându-ne să le dăruim dreptul la viitor.

Mă bucur să ştiu că în această piaţă se află chipul familiei lui Dumnezeu care-i îmbrăţişează pe copii, pe tineri, pe soţi, pe persoanele consacrate, pe bătrânii români din diferite regiuni şi de diferite tradiţii, precum şi pe cei din Moldova, cei veniţi de dincolo de Prut, pe credincioşii ceangăi şi cei de limbă poloneză şi rusă. Duhul Sfânt ne convoacă pe toţi şi ne ajută să descoperim frumuseţea de a sta împreună, de a ne putea întâlni pentru a merge împreună. Fiecare cu limba sa şi cu tradiţia proprie, dar toţi fericiţi de a ne întâlni ca fraţii. Cu acea bucurie pe care o împărtăşeau Elisabeta şi Ioan, cu cei unsprezece fii ai lor, toţi diferiţi, sosiţi din locuri diferite, dar care „astăzi s-au reunit toţi, aşa cum odată, în fiecare duminică dimineaţa, luau toţi drumul spre biserică”. Fericirea părinţilor de a-i vedea pe toţi fiii

reuniţi. Cu siguranţă, astăzi în cer se face sărbătoare, văzând atâţia fii care au decis să stea împreună.

Are loc aici experienţa unor noi Rusalii, aşa cum am ascultat în lectura proclamată. Unde Duhul Sfânt îmbrăţişează diferenţele dintre noi şi ne dăruieşte puterea de a deschide drumuri de speranţă dând ce-i mai bun din noi; este acelaşi drum pe care l-au început Apostolii acum două mii de ani, fiind astăzi  rândul nostru să dăm mărturie şi să ne decidem să semănăm. Nu putem aştepta s-o facă alţii; este rândul nostru.

Este dificil să mergem împreună, nu-i aşa? Este un dar pe care trebuie să-l cerem, o lucrare artizanală pe care suntem chemaţi să o săvârşim şi un dar frumos, totodată, pe care trebuie să-l transmitem. Dar de unde să începem?

Aş vrea să fur di nou cuvintele acestor bunici: Elisabeta şi Ioan. Este frumos să se vadă cum iubirea prinde rădăcini cu devotament şi angajare, muncă şi rugăciune. Iubirea a prins rădăcini în voi şi a dat roade. Aşa cum spune profetul Ioel, când tinerii şi bătrânii se întâlnesc, bunicilor nu le mai este teamă să viseze (cf. Il 3,1). Iar visul vostru a fost acesta: „Visăm ca ei să-şi poată construi viitorul, fără să uite de unde au plecat. Visăm ca întreg poporul nostru să nu uite de rădăcinile sale”.

Voi priviţi la viitor şi deschideţi ziua de mâine pentru fiii voştri, pentru nepoţii voştri, pentru poporul vostru, oferind ce-i mai bun din ceea ce aţi învăţat pe drumul vieţii voastre: ca ei să nu uite de unde au plecat. Oriunde vor merge, orice vor face, să nu-şi uite rădăcinile. Este acelaşi vis, aceeaşi recomandare pe care Sfântul Paul o face lui Timotei: să menţină vie credinţa primită de la mama sa şi de la bunica sa (cf. 2 Tim 10,5-7). Pe măsură ce creşti – în toate privinţele: că devii puternic, mare, că îţi faci chiar un nume – să nu uiţi lucrurile frumoase şi preţioase pe care le-ai învăţat în familie. Aceasta este înţelepciunea pe care o dobândeşti cu trecerea anilor: odată ce creşti, să nu uiţi de mama ta şi de bunica ta şi de acea credinţă simplă şi robustă care le caracteriza şi le dădea putere şi perseverenţă pentru a merge mai departe, fără a se descuraja.

 Suntem invitaţi acum să mulţumim şi să reaprindem generozitatea, curajul şi credinţa autentică, fără interese, „făcută în casă”, care trece neobservată, dar puţin câte puţin înfăptuieşte Împărăţia lui Dumnezeu.

Cu siguranţă, credinţa „nu este cotată la bursă”, nu se vinde şi, cum ne amintea Eduard, poate părea că „nu foloseşte la nimic”.

Însă credinţa este un dar care menţine vie o certitudine profundă şi frumoasă: apartenenţa noastră în calitate de fii, şi de fii iubiţi de Dumnezeu. Dumnezeu ne iubeşte cu iubire de Tată. Fiecare viaţă, fiecare dintre noi îi aparţine. Este o apartenenţă ca fii, dar şi ca nepoţi, ca soţi, ca bunici, ca prieteni, ca vecini; o apartenenţă în calitate de fraţi între noi. Cel rău divizează, dispersează, separă şi creează discordie, seamănă neîncredere. Vrea să trăim „distanţi” de ceilalţi şi de noi

înşine. Duhul Sfânt, dimpotrivă, ne aminteşte că nu suntem fiinţe anonime, abstracte, fiinţe fără chip, fără istorie, fără identitate. Nu suntem fiinţe goale şi nici superficiale.

Există o reţea spirituală foarte puternică care ne uneşte, ne „conectează”, ne susţine şi care este mai puternică decât orice alt tip de conexiune. Sunt rădăcinile noastre: conştiinţa că aparţinem unii altora, că viaţa fiecăruia este ancorată în viaţa celorlalţi.

„Tinerii înfloresc când se simt iubiţi”, spunea Eduard. Toţi înflorim când ne simţim iubiţi. Pentru că iubirea prinde rădăcini şi ne cheamă să ne înfigem aceste rădăcini în viaţa celorlalţi. Aşa cum ne spun acele frumoase cuvinte ale poetului vostru naţional, care îi dorea dulcii sale Românii: „fiii tăi trăiască numai în frăţie ca a nopţii stele”  Noi aparţinem unii altora, iar fericirea noastră personală se realizează făcându-i fericiţi pe ceilalţi. Toate celelalte sunt poveşti.

Pentru a merge împreună acolo unde eşti, să nu uiţi de ceea ce ai învăţat în familie.

Acest lucru mi-a amintit de profeţia unui sfânt eremit al acestor ţinuturi. Într-o zi călugărul Galaction Ilie de la Mânăstirea Sihăstria, mergând cu oile la munte, s-a întâlnit cu un eremit sfânt pe carel cunoştea şi îl întrebă: „Spune-mi, părinte, când va fi sfârşitul lumii?”. Şi venerabilul eremit, suspinând din inima sa, spuse: „Părinte Galaction, ştii când va fi sfârşitul lumii? Când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin! Adică, atunci când nu va mai fi dragoste şi înţelegere creştinească între fraţi, între rude, între creştini şi între popoare! Atunci când nu se vor mai iubi oamenii deloc, cu adevărat, va fi sfârşitul lumii. Căci fără iubire şi fără Dumnezeu nu pot să mai trăiască oamenii pe pământ!”

Viaţa începe să se stingă şi să putrezească, inima noastră încetează să mai bată şi se usucă, bătrânii nu vor mai visa şi tinerii nu vor mai profetiza când nu va mai fi cărare de la vecin la vecin … căci fără iubire şi fără Dumnezeu omul nu mai poate trăi pe pământ.

Eduard ne spunea că el, ca şi mulţi alţii din Ţara sa, încearcă să-şi trăiască credinţa în mijlocul multor provocări. Într-adevăr sunt multe provocări care ne pot descuraja şi ne pot face să ne închidem în noi înşine. Nu o putem nega, nu putem să acţionăm ca şi cum n-ar fi nimic. Dificultăţile există şi sunt evidente. Dar aceasta nu poate să ne facă să pierdem din vedere că credinţa ne dăruieşte cea mai mare dintre provocări: aceea că, departe de a te închide sau de a te izola, credinţa face să germineze ce-i mai bun din fiecare.

Domnul e primul care ne lansează provocarea şi care ne spune că ce-i mai rău vine atunci când „nu mai este cărare de la vecin la vecin”, când vedem mai multe tranşee decât drumuri. Domnul ne dăruieşte un cântec mai puternic decât toate sirenele care vor să paralizeze drumul nostru. Şi o face în acelaşi fel: intonează un cântec mai frumos şi mai atrăgător.

Domnul ne dăruieşte tuturor o vocaţie care este o provocare, pentru a ne face să descoperim talanţii şi capacităţile cu care suntem înzestraţi şi pe care să le punem în slujba celorlalţi. Ne cere să ne folosim de libertatea noastră ca o libertate de alegere, să spunem „da” unui plan de iubire, unui chip, unei priviri. Aceasta este o libertate mult mai mare decât aceea de a putea să consumăm şi să cumpărăm lucruri. O vocaţie care ne pune în mişcare, ne face să distrugem tranşeele şi să deschidem drumuri care ne amintesc de acea apartenenţă în calitate de fii şi de fraţi.

Din această capitală istorică şi culturală a Ţării se pleca împreună – în Evul Mediu – ca pelerini, pe Calea Transilvaniei, spre Santiago de Compostela. Astăzi aici trăiesc mulţi studenţi din diferite părţi ale lumii. Îmi amintesc de o întâlnire virtuală, pe care am avut-o în martie, cu Scholas Occurentes, în care îmi spuneau că acest oraş, anul acesta, este capitala naţională a tineretului. Două elemente foarte bune: un oraş care, din punct de vedere istoric, ştie să se deschidă şi să înceapă noi procese; un oraş care ştie să găzduiască tineri proveniţi din diferite părţi ale lumii, aşa cum este acum. Două caracteristici care ne amintesc de potenţialul pe care îl aveţi şi de marea misiune pe care o puteţi desfăşura: să deschideţi drumuri pentru a merge împreună şi pentru a duce mai departe acel vis care este profeţia: fără iubire şi fără Dumnezeu nici un om nu poate trăi pe pământ.

De aici, astăzi, pot să mai pornească alte noi drumuri de viitor spre Europa şi spre multe alte locuri din lume. Pelerini ai secolului XXI, capabili de o nouă imaginaţie a legăturilor care ne unesc.

Însă nu este vorba de a crea mari programe şi proiecte, dar de a lăsa să crească credinţa. Aşa cum vă spuneam la început: credinţa nu se transmite doar prin cuvinte, dar şi cu gesturi, priviri, mângâieri ca acelea ale mamelor noastre, ale bunicilor noastre; cu gustul lucrurilor pe care le-am învăţat acasă, într-un mod simplu şi genuin. Acolo unde este mult zgomot, să ştim să ascultăm; unde este confuzie, să ştim să inspirăm armonie; unde totul se îmbracă în ambiguitate, să putem aduce claritate; unde este excluziune, să aducem împărtăşire; în mijlocul senzaţionalismului, în mijlocul mesajelor şi veştilor rapide, să avem grijă de integritatea celorlalţi; în mijlocul agresivităţii, să dăm prioritate păcii; în mijlocul falsităţii, să aducem adevărul; în toate, în toate să privilegiem deschiderea drumurilor ce ne fac să simţim apartenenţa noastră ca fii şi ca fraţi.

România este „grădina Maicii Domnului”, şi în această întâlnire am putut să-mi dau seama de aceasta, pentru că ea este o Mamă care cultivă visurile fiilor, care le păzeşte speranţele, care aduce bucuria în casă. Este o Mamă duioasă şi concretă, care are grijă de noi. Voi sunteţi comunitatea vie şi înfloritoare, plină de speranţă, pe care o putem oferi Mamei. Ei să-i consacrăm viitorul tinerilor, al familiilor şi al Bisericii.

Mulţumesc!