Evanghelia de Duminică: „Vino!” – o chemare la credință și iubire în...

Evanghelia de Duminică: „Vino!” – o chemare la credință și iubire în Dumnezeu „Vino!” – o chemare la credință și iubire în Dumnezeu

415
0
SHARE

Duminica a 9‑a după Rusalii (Umblarea pe mare ‑ Potolirea furtunii) Matei 14, 22‑34

În vremea aceea Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce va da drumul mulţimilor. Iar El, dând drumul mulţimilor, S‑a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Şi făcându‑se seară, era singur acolo. Iar corabia era deja în mijlocul mării, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându‑L umblând pe mare, ucenicii s‑au înspăimântat, zicând că e nălucă, şi de frică au strigat. Dar el le‑a vorbit îndată zicându‑le: Eu sunt, nu vă temeţi! Atunci Petru răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i‑a zis: Vino! Iar Petru coborându‑se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s‑a temut şi, începând să se scufunde, a strigat zicând: Doamne, scapă‑mă! Iar Iisus întinzând îndată mâna, l‑a apucat şi i‑a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te‑ai îndoit? Şi suindu‑se ei în corabie, s‑a potolit vântul. Iar cei din corabie I s‑au închinat zicând: Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.

După prima înmulți­re a pâinilor, Domnul a săvârșit alte mari minuni asupra naturii: minunea umblării pe mare și cea a unei noi potoliri a furtunii pe mare (cf. Mt. 8, 23‑27). La acestea se adaugă și altele, în același context, cum vom vedea.

După ce mulţimea a mâncat şi s‑a săturat din pâinile şi peş­tii înmulţiţi prin minune, „îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă îna­intea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor” (v. 22). El face acest lucru nu numai pentru că voia „să se roage singur” (v. 23), ci mai ales pentru că, aşa cum ne spune Evanghelia de la Ioan (6, 15), mulţimea voia să‑L ia cu sila şi să‑L facă rege.

Iisus le poruncise ucenicilor să treacă pe ţărmul celălalt, adică spre Betsaida, cum precizează Evanghelia de la Marcu (6, 45). Dar vântul le era împotrivă. De aceea, „la a patra strajă din noapte” (v. 25), adică spre dimineaţă, între orele 3 şi 6 (căci cei vechi împărţeau cele 12 ore ale nopţii în patru „străji”, de câte trei ore fiecare), corabia se afla încă „în mijlocul mării” (Mc. 6, 47). Evanghelia de la Ioan ne spune că ea se afla „ca la douăzeci şi cinci sau treizeci de stadii” de la ţărmul de unde plecaseră ucenicii, adică la vreo 5 km. Cum marea Galileii are o lăţime de aproximativ 10 km, înseamnă că se aflau, într‑adevăr, „în mijlocul mării”. Ucenicii erau, desigur, nu numai obosiţi peste măsură, ci şi tulburaţi de neputinţa de a ajunge la ţărmul dorit. Atunci Iisus, Care îi vedea „cum se chinuiau vâslind” (Mc. 6, 48), vine la ei pe mare. Iată o primă minune despre care ne vorbește această pericopă: Iisus umblă cu picioarele pe marea înfuriată! Urmează alte mari minuni.

Când nu mai privim spre Hristos, încrederea se clatină

Văzându‑L ucenicii, s‑au înspăimântat, crezând că e o nălucă, şi au strigat înfricoşaţi. Atunci Domnul le‑a zis: „Îndrăzniţi! Eu sunt; nu vă temeţi!” (v. 27). El se face astfel cunoscut ucenicilor. Cuvântul lui Petru „Dacă eşti Tu” nu exprimă o îndoială, ci o certitudine; expresia însemnând de fapt: „Fiindcă eşti Tu”. Este evident că dacă Apostolul ar fi avut vreo îndoială, el nu s‑ar fi aruncat în valuri la cuvântul Celui Care li Se arătase astfel mergând pe mare. El nici nu ceruse un semn prin care să‑L recunoască pe Iisus, ci numai permisiunea de a veni la El pe apă. Numai dorinţa de a fi mai repede alături de Domnul îl determină pe Petru să ceară acest lucru. Atât de mult le lipsise Iisus în lungile ceasuri de luptă cu vântul şi cu valurile! „Vino!”, i‑a zis Mântuitorul. Plin de încredere, Petru s‑a coborât din corabie şi a pornit să meargă pe valuri. Evanghelia ne spune că „a mers pe apă şi a venit către Iisus” (v. 29). Iată o a doua minune: câtă vreme privește la Iisus, Petru umblă și El pe apă! Dar, o clipă, Petru şi‑a desprins privirea de la Mântuitorul. A luat seama la vântul cel puternic şi la valurile înfricoşătoare şi încrederea i s‑a clătinat. Atunci a început să se scufunde în apă. A strigat deci către Mântuitorul: „Doamne, scapă‑mă!” (v. 30). Aşa cum strigaseră într‑o împrejurare asemănătoare ucenicii: „Doamne, mântuieş­­­te‑ne că pierim!” (Mt. 8, 25). Şi tot ca şi atunci, Iisus îi vine imediat în ajutor celui care Îl cheamă. El îi întinde mâna lui Petru şi‑l smulge din valuri. Dar totodată îl mustră pentru îndoiala sa, prin cuvintele: „Puţin credinciosule, pentru ce te‑ai îndoit?” (v. 31).

Împreună cu Petru, Domnul Se suie în corabie. S‑a petrecut atunci o nouă mare minune, a treia de care dă seamă Evanghelia acestei duminici: vântul s‑a potolit dintr‑odată (v. 32; cf. Mc. 6, 51). Relatarea mateiană atinge punctul ei culminant atunci când ne spune că „cei din corabie I s‑au închinat, zicând: Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu” (v. 33). Minunile succesive nu numai că îi uimesc pe cei care participă la ele, dar îi și conduc la credință și la mărturisirea credinței.

După Evanghelia de la Ioan, s‑a petrecut atunci şi o a patra minune: Iisus nici nu apucase bine să se suie în corabie (ucenicii „voiau să‑L ia în corabie”), că „îndată corabia a sosit la ţărmul la care mergeau” (In. 6, 21).

Pline de dumnezeieşti învăţături sunt aceste minuni şi relatările evanghelice care mărturisesc despre ele.

Nimeni nu‑L poate mărturisi pe Hristos numai cu puterile sale firești

În primul rând, încă o dată se descoperă puterea dumnezeiască a Mântuitorului Hristos. Ucenicii erau încă plini de îndoială. Iisus l‑a şi mustrat pe Petru pentru puţinătatea credinţei sale. Ceilalţi nu erau nici ei mai credincioşi. Erau mai degrabă nedumeriţi. Evanghelia de la Marcu ne spune că ucenicii „erau peste măsură de uimiţi în sinea lor”, ca unii care „nu pricepuseră nimic de la minunea pâinilor, deoarece inima lor era învârtoşată” (Mc. 6, 51‑52). Cu toate acestea, seria de minuni la care au fost martori îi determină pe ucenici să se închine lui Iisus ca lui Dumnezeu, mărturisindu‑L totodată ca atare: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”. Desigur, credinţa lor în dumnezeirea lui Iisus încă nu era desăvârşită. Numai după Înviere şi numai prin lucrarea Duhului Sfânt în inima lor vor putea ucenicii să‑L mărturisească într‑adevăr pe Hristos‑Dumnezeu. Nimeni nu poate face o adevărată mărturisire a lui Iisus numai cu puterile sale fireşti. Atunci când, la Cezareea lui Filip, Apostolul Petru va face mărturisirea că Iisus este „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Mt. 16, 16), Mântuitorul îl va ferici, dezvăluind faptul că numai printr‑o descoperire a Tatălui Ceresc a putut el face această mărturisire (Mt. 16, 17). Iată însă că, încă de pe acum, ucenicii anticipează această mărturisire că Iisus este Fiul lui Dumnezeu. Iar Evanghelia, înfăţişându‑ne acest moment, ne invită şi pe noi să măr­turisim cu deplină credinţă că Iisus Hristos este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Căci numai prin această credinţă şi această mărturisire ne putem mântui. Aceasta ne‑o spune lămurit Apos­to­lul neamurilor: „Că de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul (adică Dumnezeu adevărat – n.n.) şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L‑a înviat pe El din morţi, te vei mântui” (Rom. 10, 9).

O altă importantă învăţătură a acestei pericope evanghelice este aceea că, în călătoria noastră spre cer, trebuie să avem ochii inimii îndreptaţi numai către Hristos. Că nu trebuie să privim la vântul care ne stă împotrivă, nici la valurile pe care el le ridică înaintea noastră. Dacă Petru ar fi privit numai spre Iisus, nu s‑ar fi afundat deloc în valuri; ar fi mers pe apă ca şi Iisus, spre El şi împreună cu El. Sfânta Scriptură ne îndeamnă, într‑adevăr, să străbatem calea mântuirii noastre „cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus” (Evrei 12, 2). Atunci biruinţa noastră va fi uşoară şi sigură.
A fi ucenic al lui Hristos înseamnă a fi în corabia Bisericii Sale

Ne vom referi însă pe larg la o altă învăţătură importantă ce se desprinde din Evanghelia acestei duminici. Pe lângă latura hristologică – că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi că, crezând în El, se cuvine să‑L mărturisim ca atare -, exegeţii discern în această pericopă o importantă intenţie eclesiologică. Se știe că Sfântul Matei manifestă, în Evanghelia Sa, o preocupare aparte în ce priveşte învăţătura despre Biserică. Acest lucru este evident şi în pericopa de faţă. Corabia la care face referire în repetate rânduri este pentru Evanghelist un simbol al Bisericii. În episodul de la Cezareea lui Filip – episod central și de o valoare fundamentală în iconomia primei Evanghelii -, Mântuitorul Hristos îşi exprimă în mod explicit intenţia de a întemeia Biserica („voi zidi Biserica Mea”), punând la temelia ei credinţa mărturisită de Petru în mesianitatea şi divinitatea Sa: „Tu eşti Hristosul Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Mt. 16, 16‑18). Iată însă că această credinţă, descoperită lui Petru de către Tatăl Ceresc, este anticipată de pe acum, ucenicii din corabie mărturisind tocmai acest adevăr fundamental că Iisus este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Un comentator zice că „epilogul potolirii furtunii este pentru scena de la Cezareea lui Filip ceea ce sunt zorii pentru ziuă” (Alfred Durand, Evangile selon Saint Matthieu, traduite et commenté, „Verbum salutis”, I , ed. a 15‑a, Paris, 1929, p. 286). Nu este deci de mirare că în legătură cu această mărturisire ni se dezvăluie ceva şi despre taina Bisericii.

Iată câteva evidente trăsături eclesiologice ale acestei pericope: în primul rând corabia apare aici oarecum personificată. Într‑adevăr, în v. 24, în original, verbul grecesc (la participiu), folosit de Evanghelist pentru a arăta situaţia corabiei în mijlocul furtunii, este basanizomenon, care se traduce exact prin „era chinuită” (de valuri). Ceea ce nu se poate spune decât despre o persoană.
Iisus îi sileşte pe ucenici să intre în corabie (v. 22); ceea ce arată voinţa Mântuitorului ca toţi ucenicii Săi, de pretutindeni şi de totdeauna, să fie în corabia Bisericii Sale, iar nu pe undeva pe dinafara ei. Iar în finalul pericopei, ucenicii sunt numiţi, pur şi simplu, „cei din corabie”. „Cei din corabie” se închină lui Hristos şi mărturisesc că El este Fiul lui Dumnezeu (v. 33). Astfel, a fi ucenic al lui Hristos înseamnă a fi în corabia Bisericii Sale. Mulţi nu înţeleg acest lucru şi nu întrevăd rolul unic al Bisericii în dobândirea mântuirii. De aceea o dispreţuiesc, o batjocoresc şi o părăsesc. Împotriva acestei grave ispite ne previne un cuvânt apostolic, îndemnându‑ne să nu părăsim „Biserica noastră, precum le este obiceiul unora” (Evrei 10, 25).

„Iubesc Sionul (Biserica) cu zel mare şi cu patimă aprinsă îl doresc”

Biserica nu este numai ceea ce se vede, adică numai o comunitate de oameni sau locaşul în care ei se adună pentru cultul pu­blic. Ci Biserica este deopotrivă şi – mai ales – ceea ce nu se vede. Ca să ştim ceea ce este Biserica, trebuie să ne lăsăm învăţaţi de Dumnezeu. Astfel, încă în Vechiul Testament, ni se descoperă taina Bisericii ca Mireasă a lui Hristos (Osea 2, 21‑22). În Sfintele Evanghelii, Iisus Se prezintă ca Mirele Bisericii, ca în parabola cu nunta fiului de împărat (Mt. 22, 1‑13) sau în parabola celor zece fecioare (Mt. 25, 1‑13). Sfântul Apostol Pavel vorbeşte direct de această unire tainică atunci când, în Epistola către Efeseni, compară iubirea bărbatului faţă de soţia sa cu cea a lui Hristos pentru Biserică. El face acest lucru nu numai pentru a dezvălui sensul căsătoriei creştine, ci şi pentru a ilustra taina Bisericii: Hristos şi Biserica formează „un singur trup” (Ef. 5, 31‑32). Dacă Hristos şi Biserica sunt una, cum poţi zice că‑L iubeşti pe Hristos urând sau dispreţuind Biserica Sa? „Hristos – zice Apostolul – a iubit Biserica şi S‑a dat pe Sine pentru ea” (Ef. 5, 25). Iar în Apocalipsă, Biserica apare în întreaga splendoare a desăvârşirii Sale eshatologice (Apoc. 21, 1‑4), ca „mireasa, femeia Mielului” (21, 9).

Taina iubirii lui Dumnezeu pentru Biserică este revelată încă în Vechiul Testament. Voi cita un singur text, din Prorocia lui Zaharia (8, 1): „Aşa grăieşte Domnul Savaot: «Iubesc Sionul cu zel mare şi cu patimă aprinsă îl doresc»” (cf. Zah. 1, 14). Or, Sionul preînchipuia Biserica.
Ca și Hristos – și prin harul Său -, și credincioșii sunt chemați să iubească Biserica. Adevăraţii credincioşi nu pot decât să iubească, cu toată puterea lor, Biserica, pe care Dumnezeu Însuși o iubește, pentru care Hristos S‑a dat pe Sine Însuși, și care a fost întemeiată pe Crucea Golgotei pentru mântuirea lor. Iată, de pildă, cum se exprimă Psalmistul: „Sculându‑Te, vei milui Sionul… că au iubit robii Tăi pietrele lui şi de ţărâna lui le va fi milă” (Ps. 101, 14‑15). Templul de pe Sion era atunci o ruină. Ei bine, „robii” lui Dumnezeu iubesc chiar şi pietrele risipite ale Sionului şi le este milă chiar şi de molozul lui. Iată un model minunat al atitudinii pe care și noi se cuvine s‑o avem faţă de Biserică!

Biserica, locul care convertește urâțenia păcatului în splendoarea harului

Păcatele noastre fac, într‑adevăr, ca Biserica să le apară celor care o văd numai pe dinafară ca o ruină. Mulţi chiar dintre cei care se consideră credincioşi o şi socotesc astfel şi îi arată întreg dispreţul lor. Într‑un catehism ortodox alcătuit în Franţa (Dieu est vivant. Catéchisme pour les familles, Cerf, Paris, 1980), editat şi în româneşte (Viu este Dumnezeu, trad. de Ioan Nicolae, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009), la capitolul despre Biserică sunt date mai întâi o serie de minunate definiţii ale acesteia, preluate din scrierile patristice sau din lucrările unor mari teologi mai noi. În dialogul care urmează dintre părinte şi fiul său duhovnicesc, acesta din urmă zice că toate acestea sunt bune, dar că, privind la membrii Bisericii, simpli credincioşi sau chiar preoţi, cu toate păcatele lor şi, de multe ori, cu făţărnicia lor, Biserica îi apare cu totul altfel decât în acele frumoase definiţii. La care părintele duhovnicesc răspunde următoarele: „Dacă ai fi fost la Ierusalim în Vinerea Mare, când Pilat L‑a înfăţişat mulţimii pe Hristos plin de sânge, de scuipat, ai fi zis că El e urât… El purta pe faţa Sa întreaga urâţenie a lumii. Scuipatul oamenilor Îl desfigura şi totuşi era El, Hristosul, Cel Unul Sfânt. Ei bine, acelaşi lucru se întâmplă şi cu Biserica Sa. Ea este urâtă din pricina tuturor scuipaturilor noastre, a tuturor meschinăriilor noastre, a tuturor crimelor noastre, a tuturor păcatelor oamenilor care o compun, inclusiv ale tale şi ale mele; şi totuşi, în ea se ascunde Hristos, asupra ei planează Duhul Sfânt” (p. 297, în originalul francez). Mai departe, părintele atrage atenţia că Biserica este obiect al credinţei. În Crez mărturisim nu numai credinţa în Dumnezeu, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, ci şi credinţa în Biserica cea „una sfântă, sobornicească şi apostolească”. Or, nu în ceea ce vedem credem, ci în ceea ce nu se vede; n‑ai nevoie de credinţă pentru a constata ceea ce vezi. Astfel, Biserica este nu numai ceea ce se vede, ci şi ceea ce nu se vede, ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu spune despre ea. De aceea Biserica este sfântă în ciuda păcatelor membrilor ei (p. 298). Şi trebuie s‑o iubim aşa cum o iubeşte Dumnezeu Însuşi, aşa cum o iubeşte Hristos, Mirele ei.

Mereu sub ochii Domnului

Drumul Bisericii, spre ţărmul Împărăţiei celei veşnice, nu este unul lin. Ea se confruntă mereu cu un puternic vânt împotrivitor şi valuri mari i se ridică în cale (o „chinuiesc”). Dar această pericopă evanghelică, cu șirul ei de minuni, ne arată că niciodată corabia Bisericii nu este pierdută din ochi de Domnul şi Mântuitorul ei. În paralela de la Marcu citim că, deşi corabia cu ucenicii era departe, „în mijlocul mării”, totuşi „Iisus i‑a văzut (pe ucenici) cum se chinuiau vâslind” (Mc. 6, 47‑48).

Totodată, Evanghelia acestei duminici ne îndeamnă, încă o dată – după atâtea alte mărturii și minunate chemări ale cuvântului dumnezeiesc -, să nu ne lăsăm nicidecum copleşiţi de ispita de a judeca Biserica numai după cele din afară, de a o dispreţui sau de a o părăsi – aşa cum le este astăzi multora obiceiul -, uitând de unirea tainică dintre ea şi Mirele ei! Să ne silim numai ca nu cumva şi păcatele noastre să însângereze şi să murdărească faţa Miresei lui Hristos, cea pentru care El „S‑a dat pe Sine Însuşi, ca s‑o sfinţească, curăţind‑o cu baia apei prin cuvânt, şi ca s‑o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană” (Ef. 5, 25‑27).

Iar dacă în calea noastră se ridică valuri uriaşe şi vânt împotrivitor, să nu descu­rajăm, nici să nu ne îndoim de privegherea plină de iubire a Celui Care este Capul şi Cârmaciul corabiei mântuitoare a Bisericii Sale! Dincolo de vânt şi de valuri, să‑L vedem pe Hristos mergând înaintea noastră şi să‑L auzim zicându‑ne: „Îndrăzniţi!” Dorind şi noi, asemenea lui Petru, să mergem către El, să auzim dulcea Lui chemare: „Vino!” O chemare căreia să‑i dăm cu bucurie răspunsul cuvenit de credinţă şi de iubire.

Pr. Prof. Dr. Vasile Mihoc