SHARE

Într-o seară după ce am citit amintirile literare savuroase ale lui Ovid S. Crohmălniceanu am preferat să vizionez din cinemateca personală două DVD-uri cu filmul ”Răzbunarea țigăncii. Pălăria fatală și nazistul” și ”Răzbunarea țigăncii. Pălăria fatală și Horthy” realizate de scenaristul și regizorul clujean Adrian Munteanu. Filmul produs sută la sută clujean de către Napoca Film e o parabolă post-modernă foarte interesantă și originală. Am privit cu atenție și simpatie acest periplu cinematografic realizat într-o manieră singulară și inedită. Ca să vezi acest film și să-l înțelegi trebuie să ai cultură cinematografică solidă. E și un film realizat în mainera filmului mut, o pastișă pozitivă după tribulațiile umoristice și tragice ale lui Chaplin, dar și o poveste fantastică cu inserții post-moderne. Scenaristul și regizorul ne introduce într-o poveste fantastică de tip eliadian, dar are și ceva din eternul Caragiale corelat cu neo-romantismul de crâșmă de cea mai bună calitate interbelică ”de la Șosea” unde răsună melodii de Moscopol. Cadrele sunt bine construite și incluse în narațiune cu inteligență și creativitate. Prezicătoarea țigancă e doar pretextul de a ne introduce în povestea ”orașului comoară” Cluj-Napoca. Regăsim un Cluj interbelic conectat la celebru restaurant New-York, cu high life-ul specific unei burghezii înfloritoare și neliniștite, dar și un oraș contemporan cu obsesiile sale politice care sunt un pod peste timp între 1940 și 2015 când s-a produs pelicula. Până la urmă descoperim un Cluj etern și în același timp foarte actual în care se întrepătrund probleme care au rămas nerezolvate atunci și acum. Obsesiile Clujului interior par să fie fără sfârșit și revin ca personajele din filmul lui Adrian Munteanu între un dus-întors între lumea de ieri și cea de azi. Aceste abordări regizorale atemporale îmi amintesc de teoria relativități a lui Einstein, dar și de noua interpretare istoriografică privind dilatarea și comprimarea timpului între trecut, prezent și viitor. În aceasă chestiune regizorul e un pesimist care percepe Clujul ca o femeie frumoasă și bine îmbrăcată dar care nu s-a împăcat cu propriul suflet. Femeile sunt frumoase dar par că au o singură inimă. Regizorul restituie drama unei epoci pentru un catharsis necesar în vederea purificării culturale a unei comunități ce pare să uite greșelile trecutului și în consecință să le repete în obsesii revanșarde. Filmul e un elogiu adus Clujului în toată componenta sa exhaustivă de la arhitectonic la societate. E confortabil ca și clujean să recunoști în secvențe bine alese imagini citadine din orașul tău pe care îl iubești. Ar trebui să se facă mai multe filme de către clujeni cu trama desfășurată în frumosul și prosperul oraș de la poalele Feleacului. Încet dar sigur Clujul poate deveni nu un studio Buftea cum doresc unii fără să vadă finalul viziunii, ci un Los Angeles al cinematografiei românești. De apreciat este jocul actoricesc de înaltă ținută al Elenei Ivanca de la Teatrul Național Cluj, dar și concupiscența teatrală a surorilor sclipitoare Raluca și Renata Moș. Un caz aparte îl are în parabola jocului actorul sau politicianul Mihai Seplecan, care interpretează rolul un agent de siguranță interbelic cu naturalețe la fel ca postul de președinte al Consiliului Județean Cluj.

Paradoxul e că pentru politicianul-actor segmentele sociale și culturale ale Clujului din 1940 se îmbină cu ironia fină a orașului asaltat de interese controversate din anul 2015. Până la urmă în durata lungă Clujul s-a schimbat mult în imaginația noastră, dar în realitate mai deloc. Adrian Munteanu reușește să surprindă o noocrație a Clujului dincolo de timp și spațiu și gradual fatuită. Complexitatea filmului este structurată pe o paradigmă ironică: vezi actorii plimbându-se pe marginea ”sălii de cinema în aer liber” cu scaune goale din Piața Unirii pe vremea festivalului TIFF. Filmul e o producție de referință a cinematografiei românești, o altfel de peliculă, într-un manierism alternativ reușit față de cea ce s-a promovat pe piața filmului național în ultimii ani. Îl provoc pe Adrian Munteanu să continue să facă filme la Cluj-Napoca cu actori clujeni, să evite ideologizarea cinematografiei și canonizarea Bucureștiul sau a festivalului de la Cannes. Mă gândesc că anul viitor e Centenarul. Poate Adrian Munteanu ne va bucura cu un nou film, de ce nu cu o epopee cinematografică istorică, despre o toamnă ”nebun de frumoasă” la Cluj în 1918 când avocatul dr. Amos Frâncu înființa Senatul Național Român. Regizorii români fiind prea preocupați să facă filme teziste doar pentru a fi premiate la Cannes în ”patul lui Procust”, dar fără priză la public, ar trebui să se reîntoarcă la filmul istoric de bună calitate. Sunt sigur că milioane de cinefili așteaptă o poveste între ”Pădurea spânzuraților”, ”Nemuritorii” și ”Reconstituirea”. Ar fi un succes de casă, iar Clujul poate să organizeze un nou festival de film, dar de data aceasta doar în sălile de cinema.

Ionuț Țene