Horea s-a dus de patru ori la Viena, la împărat, pentru a...

Horea s-a dus de patru ori la Viena, la împărat, pentru a apăra drepturile moților

368
0
SHARE

Nicola Ursu, zis Horea, nu era un țăran oarecare din Zarand. Înainte de a fi liderul ultimei răscoale populare din Europa Centrală, plecase de patru ori până la Viena pentru a apăra drepturile românilor din Transilvania. Ultima călătorie în Austria a făcut-o în decembrie 1783 în fruntea unei delegații de moți.

Capitala austriacă era mult diferită față de restul imperiului. Ion Codru-Drăgușanu, care peste 50 de ani va face o călătorie tot acolo, descrie: ”Caracteristica locului în Viena e turnul Mitropoliei Sântu Ștefan… Acest turn fu ridicat de cinci sute de ani, din piatră săpată și în vârf are un clopot de patru sute de cântare, turnat din tunuri turcești. Apoi, fabula sună că fundamental s-ar fi închegat cu var stins în vin. Fiind vinul așa de acru în anul fundării, domnitorul ca să nu se îmbolnăvească stomacul supușilor, bându-l a ordonat să-l aducă sacrificiu la construcția turnului, ce și făcură.

E datina la români, când vezi locuri noi, a lua piatră în gură, așa e și aici, când vii să te sui în turnul Sântu Ștefan. Dară nu voi fi mai puțin curios ca alții. M-am suit și lângă mii altele, am scris și numele meu, cât se poate mai sus și mai clar. De acolo văzui cetatea de patru sute de mii de suflete. Sărace suflete puse claie peste grămadă! Casele din Viena sunt înalte ca munții, străzile ca niște crăpături între stânci și locuitorii- să-ți spun și despre dânșii- bâjbâie pe jos, călări și în trăsuri de tot felul, așa de îndesat încât cugeți: acum-acum se trutesc unii pe alții, ce totuși, nu se întâmplă!
Caracteristica vienezilor e tăcerea. Ei nu strigă, nu vorbesc, ci numai zbârnâie pe străzi, ca albinele în stup. Minune cum atâtea lovituri cu cotul, pe străzi strâmte și întunecoase, nu-i aduc în stare să facă larmă”.

Când Horea și însoțitorii săi ajung, în decembrie 1783, Iosif al II-lea era în provinciile italiene, mai calde, unde rămâne până în primăvara următoare ca să-și refacă sănătatea. Pentru a se face economii, restul deputaților moți pleacă, Horea rămânând singur. Nu știm ce a făcut până pe 20 martie când s-a întors împăratul. Probabil a luat legătura cu unii funcționari români de la curte: Iosif Meheși, agentul Cancelariei Aulice, Ștefan Francisc Enyedi care îl ajutase și în celelalte rânduri să-și definitveze petițiile pe care le prezentase apoi autorităților. Numele sună ungurești, dar în Transilvania multe familii de români își maghiarizaseră numele pentru a putea fi acceptați în rândul claselor privilegiate, notează istorie-pe-scurt.ro.

Petiția cuprindea cinci puncte principale:

1. Locuitorii satelor din Munți sunt supuși anual pe lângă plata taxei fiscale obișnuite și la alte sume de bani.
2. Aceiași sunt obligați pe lângă darea obișnuită către nobil, la foarte multe altele, fără a li se da chitanță doveditoare.
3. Datorită obligației de a munci pentru domeniu sau pentru lucrările publice ale comitatului câte două săptămâni neîntrerupt, supușii nu-și pot îndeplini muncile din gospodăria propie
4. Locuitorii de pe domeniul cameral obiectează în problema extensiunii fără nicio dispoziție sau regulă a jurisdicției comitatului asupra satelor din munți.
5. Aceia dintre locuitori care se plâng, cerând îndreptarea situației lor sunt apoi bătuți de funcționari sau sunt închiși, încarcerați fiind și unii dintre ei la momemntul prezentării petiției. De aceea trimișii satelor suplicante, sfârșește actul, să fie protejați prin rezoluție imperială, pentru a nu fi urmăriți, molestați sau închiși pentru acțiunea lor pe lângă conducerea de la Viena.

Horea însuși era exemplul clar al consecințelor pe care trebuia să le îndure un supus care bătea mereu la ușile autorităților și ale palatului imperial. Când Iosif al II-lea sosește la Viena pe 20 martie, a fost informat printre altele și de prezența delegatului moților. Cu solicitudinea obișnuită, în urma intervenției unor înalți funcționari de la Curte, împăratul îl primește pe Horea la 1 aprilie 1784. Fie că știa de conținutul plângerii, fie că la întâlnirea cu Horea l-a aflat, discuția probabil a fost una constructivă. Amănunte asupra celor dezbătute nu avem. Cu siguranță moțul a avut un translator, probabil pe agentul Cancelariei, Enyedi(Enea, Ene). Horea va fi ieșit din Palatul Imperial dacă nu cu certitudinea că vor fi rezolvate problemele transilvănenilor, măcar cu mulțumirea că încă o dată și-a făcut datoria față de compatrioți și s-a dus tocmai până la Viena pentru a le apăra drepturile. A mai rămas în Capitală două săptămâni, până pe 13 aprilie când s-a semnat actul care gartanta pentru deputăția țărănească protecția în fața eventualelor abuzuri.

„Se dă azi la Guberniu ca pentru suplicanția lor plângere acum drept pre toți până se va isprăvi începutele lucruri să ție subt mână și pre cei pătimași și pre ceilalți care-i sunt risipiți să să poată duce acasă și să nu aibă cu ei nimica până nu se va isprăvi a lor lucru. Dată la Canțelaria Țării Ungurești și a Ardealului, în Beci, 13 april
Semnat,
Franțișcu Horvat.
La înalta împărăție a dominiumnului celui fiscușesc Zlanga se roagă asponeți aceștia”.

Horea părăsea apoi Viena, unde stătuse patru luni și în care fusese de patru ori, pentru a nu o mai vedea vreodată. Deținea un act a cărui importanță și sens vor depăși mult, în lunile următoare, pe cele anterioare, pentru care fusese bătut, închis și eliberat. Actul va deveni ”porunca” scrisă cu care Horea se întorce de la Viena, „porunca împăratului” în care vor crede țăranii și care va da credit celor care vor trece de acum drept spusele lui Horea. Acțiunile întreprinse de țărani în 1784 vor fi făcute prin prisma acestui document și a promisiunilor făcute de Iosif.