SHARE

Întotdeauna m-a fascinat și interesat problema latinizării poporului român. Cum au devenit dacii vorbitori de latină și apoi prin etnogeneză să se vorbească limba neo-latină: română. Despre romanizare a publicat o excelentă carte anul trecut academicianul Ioan Aurel Pop (Transilvania – starea noastră de veghe), în care surprinde la detaliu latinizarea dacilor. Procesul de latinizare e interesant. E foarte greu de crezut teoretic că într-un timp foarte scurt de circa 170 de ani dacii au însușit limba latină. Există contraargumentul istoriografic că austriecii au stăpânit Transilvania 218 ani de la 1700 la 1918 și cu toată administrația nemțească de ceasornic, țăranii din Făgăraș, Bistrița sau Sălaj vorbeau tot limba română când au plecat pe jos la Alba-Iulia să voteze unirea. La anul 105 Imperiul Roman a cucerit circa 25 la sută din teritoriul Daciei și totuși dacii și-au însușit limba latină. Pare un mister? Limesul roman se oprea prin Bărăgan, dar dacii liberi de pe Nistru vorbeau latina după o sută de ani de stăpânire romană la trei/patru sute de kilometri de graniță. Și atunci care a fost procesul istoric prin care dacii ocupați și cei liberi și-au însușit limba latină?

Istoricii clasici susțin că latinizarea a început prin legăturile comerciale și politice încă din vremea lui Burebista și a continuat și după retragerea aureliană de la 271. Să nu uităm că Dunărea a fost cu intermitențe direct sub controlul Bizanțului până la 602. Exagerărilor Școlii Ardelene privind latinismul i-a răspuns Hașdeu cu genialul articol ”Pierit-au dacii” în care echilibrează exagerările unei romanizări nivelatoare. Mai există și teoria istorică controversată că limbile dacă și romană erau înrudite, două idiomuri asemănătoare, astfel s-ar explica ”romanizarea” dacilor chiar dacă doar 25 la sută din terioriu a fost sub ocupația romană. Dar cea mai interesantă și credibilă teorie despre latinizarea autohtonilor din Dacia o oferă un prelat teolog, mitropolitul român Serafim al Germaniei, Europei Centrale și de Nord în cartea ”Sfinții printre noi” (Ed. Doxologia, Iași, 2015), carte care am primit-o cadou de la un bun prieten român din Luxemburg. Înaltul ierarh susține că fermentul principal al latinizării dacilor nu a fost doar ocupația romană, ci mai ales creștinismul. Influențele creștine au început din secolul I și au continuat întreaga etnogeneză a poporului român. Apostolii și misionarii creștini care treceau granițele Imperiului sau ale Daciei ocupate propagau credința creștină în limba latină. Creștinismul nu avea granițe politice, geografice sau etnice. Iată ce scrie mitropolitul Serafim: ”Creștinismul a venit în istoria poporului nostru într-un moment atât de dificil, când armata romană s-a retras din Dacia și când procesul romanizării Daciei nu era terminat, iar poporul român nu se formase deplin. Ori, tocmai în acest moment de cumpănă, misionarii creștini au răspândit creștinismul în limba latină populară prin care s-a continuat procesul de formare al poporului român. Dacă nu era creștinismul în momentele acelea de răscruce după retragerea romană (271) care să continue procesul romanizării prin folosirea limbii latine, noi nu eram astăzi români. Deci în etnogeneza noastră, creștinismul are aceeași valoare ca și romanitatea însăși. Creștinismul ne aparține genetic, face parte din ființa noastră cu toate valorile și calitățile spirituale, duhovnicești după care ni le-a transmis”. Chiar termenul de biserică provine din latinescul basilica nu din grecescul ecclesia. E o teorie care trebuie luată în considerare și credibilă: latinizarea poporului român prin creștinism, care transcede anii ocupației teritoriale romane pe mai multe sute de ani.

Ionuț Țene