Țarina Elisabeta, protectoarea românilor ortodocși prigoniți din Ardeal, la mijlocul secolului al...

Țarina Elisabeta, protectoarea românilor ortodocși prigoniți din Ardeal, la mijlocul secolului al XVIII-lea

1219
0
SHARE

Istoria religioasă a românilor ortodocși din Ardealul habsburgic este extrem de puțin cunoscută. Istoriografia noastră a marșat în spiritul ideologic al latinității pe importanța unirii religioase cu Roma de la 1700 și pe precursorii Școlii Ardelene. Puțină lume mai știe astăzi că după unirea religioasă de la 1700 făcută cu baioneta plină de sânge de către Curtea de la Viena, prin închiderea bisericilor ortodoxe și prin arestarea preoților ortodocși care nu doreau trecerea sub jurisdicția Papei, peste jumătatea din populația românească a Transilvaniei nu mai avea dreptul la asistență religioasă. Peste 50 de ani, sute de mii de români, care au refuzat uniația, nu aveau voie să aibă preot ortodox, să își boteze copiii, să se cunune în taina adevăratei credințe, să se împărătșească sau să se înmormânteze creștinește. Absolut toate bisericile și mănăstirile ortodoxe au fost preluate manu militari de austrieci și predate uniților cu sediul la Blaj. Cei care nu se supuneau și păstrau ortodoxia erau hăituiți, marginalizați și apoi închiși, ca mai toți preoții ortodocși. E o pagină neagră a istoriei românilor din Ardeal ocultată de istoriografia mainstream. Mucenici ca Visarion Sarai, Sfronie din Cioara, Atanasie Todoran sau Oprea Miclăuș, cunoscuți ca Sfinții Români nu au apărut din neant, ci din prigoana aspră la adresa românilor ortodocși dusă de Viena și biserica unită de la Blaj. E o pagină întunecată a uniației românești pe care Biserica greco-catolică trebuie să și-o asume și recunoască, fără ranchiună și fără părtinire. În turbarea lor anti-ortodoxă, austriecii au ajuns să tragă cu tunurile în bisericile și mănăstirile ortodoxe din Ardeal la 1762/1763, la ordinul generalului Bucow.

E un fapt istoric că dacă nu ar fi existat interesul Curții imperiale de la Sankt Petersburg de a salva ortodoxia românească din Ardeal, aceasta putea dispărea sub sabia tiraniei habsburgice. Țarii ruși au început să primească memorii din partea preoților și călugărilor români ortodocși din Ardeal, în care expuneau situația lor îngrozitoare fără drept de a își cultiva credința pe teritoriul strămoșilor. Mai mult, preoții și mirenii ortodocși români erau primiți cu perfidie de împărăteasa Maria Tereza, li se promitea ameliorarea situației în timpul audienței, ca apoi să fie la ieșire din palat arestați, închiși la Kufstein și schingiuiți. Unii au stat în temniță și 32 de ani, fiind uitați acolo de autoritățile ”iluminate” austriece. Pentru sprijinirea soartei românilor ortodocși din Ardeal a intervenit cu promptitudine Imperiul rus la mijlocul secolului al XVIII-lea. În primul rând au luat sub protecția Curții imperiale ruse pe mitropoitul Nenadovici de Carloviț, care a fost sprijinit în acțiunile sale de a își întinde jurisdicția în Ardealul ortodox. Mitropolitul Nenadovici a lansat o scrisoare deschisă românilor ortodocși prigoniți din Ardeal la 1750, cerându-le să îi transmită lui doleanțele și necazurile lor, pe care le va transmite la Curtea de la Viena. Rusia reușise să-l influențeze pozitiv pe soțul Mariei Tereza, împăratul Francisc. La Viena era ambasador un rus ortodox destoinic, în persoana lui Mihailo Bestuzev Rjumin, un prieten al românilor și sârbilor persecutați de regimul habsburgic. În această perioadă intră în scenă un mărturisitor român, călugărul Nicodim, născut în Țara Făgărașului, care a îmbrăcat rasa monahală la Episcopia de peste Carpați a Râmnicului. Nicodim realizează că fără sprijinul Rusiei ortodoxe nu va putea să apere drepturile românilor prigoniți, că nu acceptă unirea cu Roma. Călugărul Nicodim fusese mâna dreaptă a mucenicului Nicolae Oprea și era hotărât să reprezinte drepturile românilor ortodocși. Cu sprijinul agenților ruși, așa cum îl acuză uniții, călugărul Nicodim împreună cu Ioan Avramovici, fiul preotului din Aciliu, pleacă la Viena să prezinte în fața împărătesei Maria Tereza doleanțele românilor ortodocși din principat: în primul rând dreptul la libertatea religioasă și drept de episop pentru cei care nu vor unirea cu Roma. Din arhiva de la Carloviț ne-au rămas documente interesante în slavonă. Lângă călugărul Nicodim se aciuează încă 16 peroane din imperiul turcesc și ”moscovit”. La Schonbrunn delegația nu e primită de Maria Tereza, ci de soțul ei împăratul Francisc. Călugărul Nicodim predă un memoriu în șapte puncte și suține prin ”viu grai” doleanțele ortodocșilor din Ardeal. Împăratul se arată favorabil pe timpul audienței, dar Nicodim nu are încredere în bunele intenții ale Mariei Tereza și soțului ei, și i-a fost teamă să nu pățească ca ceilalți mărturisitori români, să sfârșească în temniță. Cu sprijinul ambasdorului rus la Viena obține un pașaport rusesc și fuge incognito pe căi ocolite până în Rusia, la Sankt Petersburg. Aici stă un an de zile și redactează un amplu memoriu către împărăteasa Elisabeta (1741 – 1762) în care expune pe larg prigonirea religioasă a românilor din imperiul austriac și cere protecția țarinei pentru ortodocșii români din Ardeal. Memoriu e tradus țarinei cu caractere rusești de însăși secretarul sfântului sinod Ioan Skornjacow. Pe căi specifice unei mari puteri ca Rusia, țarina Elisabeta intervine la curtea vieneză, mai ales la soțul Mariei Tereza, pentru îmbunătățirea situației românilor ortodocși din Transilvania. Se pare că demersurile nu au rămas fără ecou. Viena permite numirea unui episcop ortodox în Ardeal pentru români, în persoana lui Dionisie Novacovici, sub jurisdicția mitropoliei de Carloviț. Era începutul unei istorii româno-ruse de sprijinire a ortodoxiei din Ardeal, care a culminat cu răscoala lui Horea de la 1784 și mai târziu prin legăturile dintre Avram Iancu și ofițeri ai armatei țariste la 1849.

Ionuț Țene