Trupul lui Valeriu Gafencu – moaşte sfinţite

Trupul lui Valeriu Gafencu – moaşte sfinţite

1478
0
SHARE

Acum câţiva ani un istoric cunoscut m-a sunat într-o după amiază senină să-mi spună că a găsit efectuând săpături arheologice nişte moaşte frumos şi bine mirositoare în cimitirul închisorii comuniste de la Târgu Ocnă. El credea că acestea sunt ale lui Valeriu Gafencu, cel supranumit Sfântul Închisorilor. Apoi a urmat un periplu cu osemintele sfinţite ţinute în portbagaj până la o mănăstire ortodoxă din nordul Moldovei unde le-a depus. Nici el şi nici eu nu credeam sigur că moaştele găsite ar fi ale lui Valeriu Gafencu. Poate, pe viitor, un test AND ar desluşi enigma, dar oricum osemintele dezgropate în cimitirul închisorii comuniste degajau bună mireasmă. Parafrazând pe Iustin Pârvu putem spune că în toate cimitirele închisorilor comuniste sunt moaşte de sfinţi, pentru că cei închişi şi torturaţi erau mărturisitori ai credinţei creştine în lupta cu răul comunist ateist. Cei care îl mărturisesc pe Hristos şi au moarte mucenicească, aşa cum a avut-o şi Valeriu Gafencu, trupurile lor sunt transfigurate în dumnezeieşti moaşte, de închinat şi rugat pentru credincioşi. Trupul martirului se sfinţeşte în caznele luptei cu păcatul, devenind o teandrie, o deschidere spre trupul Hristic om – Dumnezeu. Putem afirma după filosoful Heiddegger că şi trupul mucenicilor sunt părţi ale dasein-ului universal, o stare de deschidere spre înălţarea către ceruri. Teologul Jean-Claude Larchet oferă o interpretare mistică a legăturii dintre trup şi suflet în comuniunea martiriului izbăvitor şi mântuitor: „Trupul omenesc îşi regăseşte valoarea prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Logosul divin veşnic. Este temă capitolului III, care atestă că mântuirea noastră s-a plinit în trupul lui Iisus Hristos (amintim cele trei ispitiri, respinse printr-o viaţă în sfinţenie, minunile săvârşite de Iisus Hristos de-a lungul vieţii Sale pământeşti, în trup, dar mai ales lucrările mântuitoare: Schimbarea la Faţă, Moartea, Învierea şi Înălţarea, dovada că în Iisus Hristos „locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”, cf. Col. 2, 9). Unul dintre titlurile care I se cuvin deci Mântuitorului este acela de „Doctor suprem” nu doar al sufletelor, ci şi al trupurilor (p. 61). (Jean-Claude Larchet, Semnificaţia trupului în Ortodoxie, traducere Monahia Antonia, Mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului”, Centrul Mitropolitan Ortodox Roman din Franţa, Editura Basilica a Patriarhiei Romane, Bucureşti, 2010, 118 pagini).

Valeriu Gafencu a fost un tânăr frumos al generaţiei sale aşa cum reiese dacă privim fotografiile timpului. Frumuseţea lui trupească era iluminată de o privire candidă ce răzbăteau dintre nişte ochi scăpărători ce scrutează până în străfundurile inimii interlocutorului, dincolo de timpul mundan. Toţi care l-au cunoscut pe Valeriu Gafencu ne-au lăsat mărturii despre frumuseţea lui spiritualizată şi dematerializată. În ultimii ani ai detenţiei Valeriu Gafencu se transformase trupeşte într-un Sfânt, chiar colegii de celulă îi recunoşteau această calitate sfinţită de durere, recluziune şi rugăciune. Valeriu Gafencu în puşcărie devenise un mădular a lui Hristos. Trupul unui om sfinţit este templu al Sfintelor Taine cum susţine teologul francez Claude Larchet în capitolul „Trupul în viaţa duhovnicească” (p. 63-104) al cărţii sus-amintite. El porneşte de la imaginea biblică a Bisericii ca trup al lui Iisus Hristos (I Cor. 12, 27; Efes. 5, 30), în care creştinii sunt mădulare ale Capului Iisus Hristos (Efes. 1, 23), dar şi unii altora (Rom. 12, 5), folosindu-şi darurile (harismele) spre binele tuturor (I Cor. cap. 12). Mijloacele de constituire a corpului eclesial sunt în special Sfintele Taine, iar autorul cărţii evoca „Tainele de iniţiere” (Botez, Mirungere, Euharistie) pentru a demonstra că trupul deţine un loc deosebit în primirea Tainelor. Trecerea la cele veşnice s-a făcut lin ca o înălţare în spre braţele lui Hristos. Martorii povestesc că o minune desprinderea sufletului de trup pe 18 februarie 1952 la penitenciarul Târgu Ocnă. Trupul lui Valeriu Gafencu devenise spiritualizat şi iluminat de energiile sfinte dumnezeieşti. Valeriu Gafencu trăia închisoarea într-o perpetuă rugăciune, în Rugăciunea lui Iisus care îi înalţă sufletul şi trupul într-o levitaţie creştină autentică specifică doar sfinţilor şi mucenicilor mărturisitori. Valeriu Gafencu a fost un mistic un om care a realizat teandria, legătura dintre om şi Dumnezeu prin credinţă şi rugăciune. El s-a unit cu Domnul prin rugăciunea ce-l unea cu energiile necreate. Colegii de celulă îl vedeau cu ochii duhovniceşti ca un sfânt, iar trupul lui se lumina tainic pentru cei care aveau credinţă. Ion Ianolide a depus mărturie: „Azi-noapte târziu mă rugam. Mă simţeam mângâiat de harul lui Dumnezeu şi mă bucuram în taină de darul ce mi s-a dat. Eram treaz, conştient şi fericit. Deodată am simțit că ceva deosebit se petrece cu mine, în afara voinţei mele. Începând de la extremităţile trupului, sufletul a început să mă părăsească. Nu numai că nu-mi era frică, dar ştiam că nu e vorba de moarte, şi cu cât sufletul părăsea trupul, cu atât trăirea mea lăuntrică creştea. Sufletul a urcat uşor spre piept, spre gât, spre cap. Mă simţeam fericit, curat, luminat de o lumină sfântă. Niciodată mintea mea n-a fost mai înţelegătoare ca atunci. Ştiam că Domnul este cu mine. Eram fericit că sunt în puterea Lui. Timpul parcă se dilatase. Nu mai simţeam durerea din trup. Îmi priveam trupul fără să-l doresc şi fără să-l resping. Viaţa şi materia îmi păreau minuni. Sufletul s-a apropiat iute de gură şi a ieşit din trup. Am ştiut atunci că pot să merg fără opreliştea materiei oriunde aş fi dorit. Era minunat! O bucurie nespusă m-a copleşit. Primul gând a fost să merg să-mi văd familia, dar mi-am amintit de sfaturile Părinţilor din Pateric, care poruncesc să nu te încredinţezi lucrării duhurilor decât în stare de ascultare, ca să nu te înşele diavolul şi să te piardă. Mi-a apărut în minte bătrânul schimnic căruia i se arăta diavolul în chip de înger de lumină. Bătrânul ieşise de sub ascultarea stareţului şi a obştii şi se credea călăuzit de însuşi Dumnezeu, socotindu-i pe ceilalţi pizmătăreţi. Atunci a venit la el «îngerul» şi i-a zis să-i cheme pe fraţi la fântâna din curtea mănăstirii, ca să le arate puterea lui Dumnezeu. Deci în miezul nopţii s-au dus la fântână Îngerul luminos a apărut şi, intrând în fântână, i-a spus schimnicului: «Aruncă-te în fântână şi eu te voi scoate nevătămat înaintea lor, ca să vadă că eşti sfânt!» Bătrânul s-a aruncat şi a murit ca un ticălos. Deci amintindu-mi eu de acestea, m-am temut să nu cad în ispită şi am hotărât să mă întorc în trup. Acum, iată, mă supun ascultării. Spune-mi ce să fac şi aceea voi face! Auzindu-l, m-am înfiorat. Am cerut trei zile de răgaz pentru a mă ruga. După trei zile m-am dus la el şi i-am spus: – Cred că este lucrarea lui Dumnezeu! Smerenia ta e chezăşia adevărului şi a binelui. Te supui ascultării faţă de mine, dar eu nu am astfel de trăiri, nu am nici cu cine să mă sfătuiesc, nici cărţi duhovniceşti să cercetez. Mă simt nevrednic de o astfel de cinste şi înfricoşat de răspundere. Nu mă îndoiesc de minuni, însă nu cred că ne sunt de neapărată trebuinţă pentru mântuire. Dar slavă lui Dumnezeu pentru cele ce se petrec cu noi, cu tine, prin El! Sfatul meu este să fii cu băgare de seamă. E bine cum ai procedat. Să nu mergem prea departe cu perspectivele ce se deschid în acest plan, căci nu suntem încercaţi. Să ne ferim de ispite! Valeriu m-a ascultat atent şi a primit tot ce i-am spus fără nici o umbră de tristeţe, îndoială sau împotrivire. A rămas senin şi împăcat cu hotărârea mea, şi tocmai această smerenie a lui m-a încredinţat de starea de har în care se afla” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, pagina 181-182, Editura Christiana, București, 2006). Sunt experienţe mistice tainice, care se dezvăluie doar celor aleşi, ce li s-a ridicat vălul lumii de pe ochi ca să aibă puterea de a vedea dincolo de materialul limitat al existenţei mundane. Trupul lui Valeriu Gafencu era mărturia sacrificiului, plin de urmele suferinţei pe Crucea unei Golgote comuniste ce părea că nu se mai sfârşeşte. Plămânii lui Valeriu Gafencu erau muşcaţi de TBC. „Preţul rezistenţei sale morale şi spirituale în fata ighemonului comunist de la Piteşti a fost unul care i-a răpit definitiv sănătatea. TBC-ul pulmonar, osos şi ganglionar, reumatismul, lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul”. Chipul său era însă, straniu, scăldat într-o lumină nepământeană, asupra căreia depun mărturie mulţi din cei care au avut privilegiul de a-i fi în preajma în ultima parte a vieţii sale. Sufletul şi mintea să nu se despărţeau defel de rugăciune. În ultimul an, hemoptizia (scuipă sânge) îl transformase într-o „epavă”. La prima vedere, căci lumina sfinţeniei trecea dincolo de bietul trup în suferinţa şi îi atingea pe ceilalţi deţinuţi. Cu această figură de sfânt – care nu poate fi explicată natural, întrucât se ştie că boala care îl rodea aduce doar deprimare şi schimonosire a chipului – a trecut la cele veşnice. Tânărul Valeriu Gafencu a ajuns la Târgu Ocna în decembrie 1949, după ce a trecut prin puşcăriile de la închisoarea Aiud (întemniţat de regimul dictatorial al lui Antonescu, între 1941-1944) şi de la Piteşti (închisoare în care a avut loc cumplita reeducare comunistă cunoscută sub numele de „fenomenul Piteşti”, proces catalogat de Soljeniţîn ca cea mai mare barbarie a sec. XX). Din cauza torturilor şi regimului bestial din temniţele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-închisoare Tg. Ocna într-o stare atât de gravă încât supravieţuirea să timp de doi ani (până la 18 febr. 1952) poate fi considerată drept o minune. Preţul rezistentei sale morale şi spirituale în fata ighemonului comunist de la Piteşti a fost unul care i-a răpit definitiv sănătatea. TBC-ul pulmonar, osos şi ganglionar, reumatismul, lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul. Chipul său era însă, straniu, scăldat într-o lumină nepământeana, asupra căreia depun mărturie mulţi din cei care au avut privilegiul de a-i fi în preajma în ultima parte a vieţii sale. Sufletul şi mintea să nu se despărţeau defel de rugăciune. În ultimul an, hemoptizia (scuipa sânge) îl transformase într-o „epavă”. La prima vedere, căci lumina sfinţeniei trecea dincolo de bietul trup în suferinţa şi îi atingea pe ceilalţi deţinuţi. Cu această figură de sfânt – care nu poate fi explicată natural, întrucât se ştie că boala care îl rodea aduce doar deprimare şi schimonosire a chipului – a trecut la cele veşnice. „Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseţii: – Fizic, părea un arhanghel, purtând când spada de foc a cuvântului Dumnezeiesc, când crinul curăţiei plin de parfum tainic. – Moral, nu i se putea reproşa ceva, smerenia îmbinându-se cu tenacitatea hotărârilor. – Spiritual, era transfigurat tot timpul, într-o stare extatică aproape permanentă; nu puteai să-ţi dai seama dacă ceea ce spune vede în duh sau dacă Duhul vorbeşte prin el. Viaţa lui era zbor spre înălţimi, pe care cu greu îl puteai urmări”, ne mărturisește Virgil Maxim, coleg de închisoare cu Valeriu Gafencu. Camarazii lui Valeriu Gafencu erau uimiţi de „seninătatea cu care își aștepta Valeriu moartea i-a înmuiat, atât pe colegii săi de suferință, cât și pe «gardienii-călăi». Cu numeroase plăgi tuberculoase pe trup și cu hemoptizie (tușea scuipând sânge), chipul lui Valeriu emana, totuși, lumină, deși această boală aduce, de regulă, deprimare și schimonosire a chipului”. Trecerea la Domnul s-a făcut în prezenţa camarazilor de suferinţă şi a prietenului drag Ioan Ianolide: „Pe 2 februarie 1952, Valeriu Gafencu și-a rugat colegii de temniță să-i aducă o lumânare și o cămaşă albă, pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie a aceluiași an. De asemenea, sfântul închisorii a mai cerut ca o cruciuliță (pe care se pare că o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gură, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare. La 18 februarie, între orele 14.00 și 15.00, după momente de rugăciune fierbinte, Valeriu a rostit ultimele sale cuvinte: «Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul și ia-mi libertatea care-mi robește sufletul». Gardianul Petre Orban a plecat din închisoare pentru întreaga zi, pentru a le permite tuturor deținuților să meargă să-și ia rămas bun de la prietenul lor și să se închine la targă unde a fost depus trupul neînsuflețit al lui Valeriu Gafencu. Urma să fie dus într-o groapă comună, a tuberculoșilor”. Moartea mucenicească a lui Valeriu Gafencu l-a impresionat profund pe un alt mare teolog şi ierarh ortodox Valeriu Anania: „Între cei mai cunoscuți martori-martiri, care au suferit, trăind pe cele mai înalte culmi ale spiritualității creștine, stâlp al rezistenței spirituale românești din timpul opresiunii comuniste, considerăm a fi fost atunci studentul Valeriu Gafencu”. Valeriu Gafencu a fost un stâlp al rezistenţei ortodoxe în faţa comunismului ateu care atacă fiinţa spirituală a poporului român.
După 1990, dar mai ales după 2010, s-a încercat descoperirea rămăşiţelor trupeşti ale lui Valeriu Gafencu. Cercetătorii de la IICCMER au fost în fruntea arheologilor pentru găsirea trupului acestui Sfânt Popular. În baza unei solicitări primite la CICCR în data de 20 iunie 2011 din partea d-nei Valentina Gafencu, au fost începute o serie de investigaţii privitoare la stabilirea locului unde au fost îngropate rămăşiţele pământeşti ale fratelui acesteia, Valeriu Gafencu, care a murit la data de 18 februarie 1952 în penitenciarul-spital de la Târgu Ocnă. În urma cercetărilor de teren, s-a stabilit faptul că trupul lui Valeriu Gafencu a fost înhumat în apropierea penitenciarului din Târgu Ocna, în perimetrul cimitirului situat lângă biserica ortodoxă cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena aflată în Parohia Poieni, pe strada Crizantemelor. În încercarea de căutare, identificare şi recuperare a osemintelor celui care a fost Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor, cum l-au numit toţi cei care l-au cunoscut, numire care a fost instituţionalizata de către monahul Nicolae Steinhardt, CICCR organizează începând cu data de 5 septembrie 2011, timp de câteva zile, o cercetare arheologică în spaţiul acestui cimitir. În penitenciarul-spital de la Târgu Ocna, conform surselor documentare existente, numai în perioada dintre anii 1950 şi 1954 au decedat un număr de 54 de persoane, care erau condamnate pentru delicte politice. După deces, cadavrele acestora au fost înhumate în cimitirul de lângă biserica situată în apropierea închisorii. Din informaţiile obţinute, rezulta că corpurile defuncţilor au fost înhumate fără sicriu, iar mormintele nu au fost marcate cu cruce. Până în prezent nu cunoaştem să existe vreo evidentă întocmită care să privească eventuala localizare în teren a acestor înhumări. Gropile au fost săpate în incinta cimitirului, pe terenul neocupat atunci de mormintele mai vechi, unele marcate cu cruci din lemn, altele cu monumente funerare din piatră, acestea din urmă existând şi astăzi. Între anii 1977 şi 1997, timp în care imobilul penitenciarului a adăpostit Sanatoriul pentru bolnavi psihici, pacienţii decedaţi aici, care nu au fost puţini, au fost îngropaţi tot în spaţiul acestui cimitir. Multe din aceste morminte, deşi la început aveau cruce, nemaifiind întreţinute şi revendicate, odată cu trecerea timpului au fost date uitării iar locurile au fost ocupate de morminte ulterioare. Ulterior, spaţiul din cimitir care nu mai era ocupat de morminte vizibile, a fost parcelat şi împărţit credincioşilor din parohia locului pentru locuri de înmormântare. Ca urmare, în prezent, terenul cimitirului este aproape în întregime ocupat de morminte mai noi sau mai vechi. În multe cazuri, gropile mormintelor contemporane au afectat, parţial său integral, şi mormintele foştilor deţinuţi politici care au fost îngropaţi în acel perimetru. Spaţiul din cimitir rămas liber mai cuprinde doar o suprafaţă restrânsă de teren situată în colţul de nord-vest al cimitirului, care, nu peste multă vreme, va fi ocupată şi aceasta de morminte.
Din păcate, având în vedere această stare de lucruri constatata în teren, o intervenţie arheologică în scopul menţionat mai poate fi de actualitate doar acum, aceasta fiind strict limitată doar la acea suprafaţă redusă din cadrul cimitirului, care încă nu este ocupată de morminte, așa cum au informat opinia publică prin mass media istoricii de la IICCMER. Operaţiunea a fost executată de o echipă specializată în astfel de acţiuni, coordonata de către d-nul Gheorghe Petrov, arheolog expert la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj, alături de care s-au aflat Paul Scrobota, arheolog şi director al Muzeului de Istorie din Aiud, Horaţiu Groza, arheolog la Muzeul de Istorie din Turda şi Marius Oprea, coordonatorul IICCMER, fondator şi fost preşedinte al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România. Descoperirea trupului de sfânt al lui Valeriu Gafencu se va face atunci când va îngădui Domnul, cum s-a dezvăluit Sfântul Anonim ieşit în mijlocul potecii ce leagă poarta turnului mănăstirii de intrarea bisericii Mănăstirii Neamţ. Sunt sigur că trupul frumos şi binemirositor cu mireasmă de mir se va dezvălui într-o zi oamenilor, ca o mărturie a sacrificiului poporului român pentru Hristos într-o perioadă când se credea că bolşevismul ateu învinsese lumea. Trupul cu bună mireasmă a lui Valeriu Gafencu ne luminează, de dincolo de mormintele de la Târgu Ocna, prin întunericul materialismului ca un far de Lumină spre Calea Crucii, singura care ne duce la Mântuire.

valeriu-gafencu-in-costum-national

Valeriu Gafencu, cel supranumit de către Nicolae Steinhardt drept “Sfântul Închisorilor”, ar putea fi canonizat oficial de către Mitropolia Moldovei, entitate care se află sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Moscovei.De dosarul canonizării se ocupă Eparhia Ortodoxă de Bălți. Dincolo de canonizarea oficială e perceput de români ca sfânt popular. Recunoașterea ca Sfânt de către BOR e doar o chestiune de timp. Trupul e mesajul sfințeniei, de dincolo de lumesc sau imanent. Trupul lui Valeriu Gafencu doar aşteaptă ivirea când se vor lumina ochii noştri şi vălul necunoştinţei va fi înlăturat de pe faţa românilor de către Dumnezeu. Până atunci sufletul lui Valeriu Gafencu se înalţă spre ceruri, alături de sfinţii români şi se roagă cu Hristos pentru mântuirea noastră şi a neamului omenesc: Sfinte Valeriu Gafencu, roagă-te pentru noi! Libertatea din închisoare a lui Valeriu Gafencu era spirituală şi realiza unirea, prin rugăciunea aprinsă, cu destinul poporului român creştinesc cu Hristos pentru mântuirea neamului omenesc. Trupul lui Valeriu Gafencu reprezintă mărturia Crucii şi sunt moaşte sfinţite la care într-o zi, luminaţi de credinţă le vom descoperi spre rugăciune, iertare, vindecare sufletească şi mântuire. Identificarea moaştelor e datoria morală a poporului român pentru cei care au fost şi sunt Sfinţii Închisorilor, mărturia că nu am acceptat ca ateul, „omul nou” de sorginte satanică, să ucidă omul după Chipul şi asemănarea lui Hristos. Trupul sfințit a lui Valeriu Gafencu e flacără umblătoare printre cei vii, care se va dezvălui celui mai bun și credincios dintre români, atunci când va vrea Domnul să ne ridice vălul ignoranței lumești. Trupul lui Valeriu Gafencu este rodul Crucii, o Imitatio Christi. Valeriu Gafencu reprezintă mărturia suferinței poporului român în perioada comunsimului ateu de factură boșevică, iar oasele îi sunt sunt moaște sfințite de credință mucenicească ce așteaptă să fie dezvăluite spre rugăciune, pioșenia și mântuirea neamului omenesc.

Ionuţ Ţene